Am început să fiu pasionată de etnografie târziu. Poate prea târziu. Atunci am deschis şi citit cu mare drag studiul etnografic al lui Ernest Bernea despre Civilizaţia română sătească. Cred că eram prin anul 3 de facultate, dacă nu mă-nşel. Apoi am uitat de etnografie o perioadă, până când am dat peste Îndemn la simplitate. Am zis că e musai să citesc mai mult. Dar, nu am făcut-o nici atunci. M-am lovit apoi de etnografie la locul de muncă. Varianta ei modernă, comprimată, utilizată în studiile de cercetare pentru diverşi clienţi. Aş numi-o mai degrabă semi-etnografie, că cele câteva zile (uneori chiar ore) de observaţie şi înregistrare nu-s suficiente ca să surprinzi cu exactitate comportamentul de consum real (chiar dacă oferă destulă informaţie relevantă). Atunci m-am apucat să citesc mai multe articole despre cercetarea etnografică în marketing şi am ajuns la semiotică. Semiotică, care m-a fascinat în facultate când am făcut niște cursuri de publicitate, dar despre care nu am reuşit să citesc nici măcar o carte cap coadă. Simboluri, semne, însemne, limbaj, hărţi, coduri, stereotipuri, mentalul colectiv, superstiţii, mituri, toate mă fascinează.
Astăzi am citit aproape pe nerăsuflate cartea Irinei Nicolau Ghidul sărbătorilor româneşti. Am devorat-o. Așa că am stabilit că e timpul pentru etnografie și etnologie. În toamna asta mi-am propus să citesc cel puțin o carte de semiotică și una din cărtile lui Ion Ghinoiu, Ernest Bernea sau Tudor Pamfile.
Nu m-am putut abține să nu-mi notez câteva paragrafe care mi-au plăcut foarte mult. Peste timp, poate voi găsi în ele noi înțelesuri.
Ispitele Micului Nimic
Loisir
p. 8 Sînt tot mai numeroși cei care își investesc speranțele, timpul și banii în nimicuri. Dacă aduni toate aceste nimicuri rezultă Micul Nimic, care nu sperie pe nimeni și, mai ales, nu doare. Influența lui e mai degrabă indirectă: intensitatea sentimentelor, gravitatea gesturilor și importanța obiectelor sunt periclitate. Viața devine tot mai exterioară, dar mai comodă. Într-o lume în care confortul dă măsura lucrurilor, ia naștere Omul Pelican.
Pelicanul este o specie de om situată în plan spiritual mai jos decît mine și decît tine, cititorule. Noi, cel puțin, ne străduim: eu să scriu o carte despre sărbători și tu s-o citești. Pelicanul nu are nevoie de astfel de cărți. El <<știe>>. A învățat de la radio, de la televizor, din reviste și ziare. Pelicanul nu gîndește, gîndesc alții pentru el.
Loisir
p. 10-11 Revenind la loisir și la sensurile lui originare, se impun trei întrebări. Prima întrebare există răgaz în societățile tradiționale? Și da, și nu... Acolo întîlnim muncă, odihnă și sărbătoare. Răgazul este un segment de timp între două activități, utilizat, cel mai des, pentru a face altă treabă. Oricât s-ar strădui să-l înțeleagă pe țăran, orășeanul nu poate. Satul rămîne pentru el o carte ținută pe dos. Satul nu caută răgazul, cum nu îl caută nici furnicile. Respectul pentru răgaz este tipic urban.
A doua întrebare: în societățile tradiționale se poate acționa pe îndelete? Uneori da, alteori nu... Faci pe îndelete atunci cînd nu e grabă. Legendele nu precizează dacă la Facerea Lumii Dumnezeu a lucrat pe îndelete sau a fost grăbit. Neexistând nici o indicație, putem să ne închipuim că a făcut zidirea așa <<cum se face>>. Tocmai acest <<așa cum se face>> reprezintă idealul societăților vechi.
În sfârșit, vine rândul întrebării privind permisiunea. Problemele pe care le ridică sunt formulate diferit în sat și oraș. Țăranul, cât timp respectă legea, îi este totul permis. Deși neexprimat în cuvinte, comandamentul este respectă legea și ești liber. Orășeanului i se spune: ești liber, dar respectă legea. Acest dar este sursa multor tensiuni. Dacă sunt liber, de ce să fie cu dar? [...] Sătul de obligații și constrângeri, Pelicanul dorește un timp în care să-i fie permis să facă numai ce vrea. Așa se naște noul sens de loisir. Ele denumește un segment de timp, spumos și afinat, în care îți este permis să-ți faci voia. Într-un astfel de timp munca devine bricolaj, călătoria turism, sportul și artele joacă. [...] Loisirul refuză odihna pentru că exclude oboseala. Față de activitățile pe care le mimează, loisirul este un regres.
p. 11-12 În secolul trecut Antoine Gadget a făcut bani vînzînd miniaturi ale Turnului Eiffel. Faptul a fost posibil pentru că se născuseră deja categoriile de obiecte <<breloc>> și <<suvenir>>. Gadgetul poate avea formă de breloc și funcție de suvenir, dar, în plus, pretinde să fie folositor. Cel mai des se vrea unealtă. Spre deosibire de uneltele vechi, care puteau fi folosite în mai multe feluri, gadgetul refuză programatic suprasolicitarea. Ca urmare, statutul pe care îl aveau obiectele pe vremuri slăbește. Spuneai foarfecă și orice om înțelegea că te referi la cea cu care se tund în casă membrii familiei, se croiesc hainele, se taie tot ce e de tăiat, cea care se pune sub patul femeii după naștere timp de patruzeci de zile, pe care o folosesc vrăjitoarele și descîntătoarele în magia lor de legat și dezlegat. Acum spui foarfecă și întrebarea vine de la sine - care foarfecă, cea de hîrtie, de unghii, de tablă, de grădină?
Există o veche tradiție în specializarea uneltelor. În ultima jumătate de secol această tendință s-a accentuat. Casele ne sunt invadate de unelte cu funcții insignifiante. Principala lor funcție pare să fie aceea de a conferi gesturilor noastre importanță.
p. 13-14 Religia și magia au și puncte comune, dar în primul rând se deosebesc. Propun de aceea termenul de numinos, care însumează atât religiosul, cât și magicul.
Numinosul este un sentiment, o reacție spontană față de ceva care, ulterior, este considerat supranatural. Anumite societăți trăiesc intens acest sentiment și manipulează forța lui prin magie. Nu oricine are dreptul să o facă. Privilegiații - vrăjitorii și șamanii - sînt delegați să depășească condiția umană și să intre în relație cu numinosul, pe care îl pun să lucreze pentru om. În cazul religiilor, numinosul este considerat a fi transcendental, anterior oricărei experiențe. Și cum numai oamenii au experiențe, numinosul este mai înainte de om și peste om.
p. 15 Există două feluri de a concepe timpul. Te poți gândi la el ca la un șuvoi inert și amorf pe care omul îl taie și îl mărunțește după voie. În acest caz, singura condiție pe care ești obligat s-o respecți este corectitudinea calculului astronomic. Sau poți să te gândești că timpul se compune din secvențe de calitate diferită. Atunci problema este să le recunoști.
Indiferent cum îl concepi, ca să nu te rătăcești, ai nevoie de calendare. Calendarele ne ajută să ne orientăm în timp, așa cum hărțile ne ajută să ne orientăm în spațiu. Ambele sunt instrumente.
Despre calendare
p. 17 Dimineața, pe locul unde urmează să pui piciorul cînd te dai jos din pat, se întretaie tot felul de drumuri-calendar. Înainte să cobori din pat, trebuie să alegi pe care pornești. Un drum spune că e zi lucrătoare și să mergi la slujbă; altul spune că e sărbătoare și te îndrumă la biserică; altul pretinde că ar fi sărbătoare națională și că trebuie să te pregătești să defilezi...
Din clipa în care ne-am despărțit de societatea tradițională, calendarele ne impun opțiuni dificile. Și nu e nimic de făcut. Singurul lucru care te poate ajuta este darul diferențierii. Să simți sau să știi ce este mai important.
Revenind la societățile tradiționale, merită spus că una dintre trăsăturile acestora este lipsa alternativei. Duminică dimineața omul nu are de ales, e timp de mers la biserică. Ceea ce nu înseamnă că toți făceau asta. Atîtea legende vorbesc despre inși care lucrează duminica sau în zi de sărbătoare!
p. 23 Numai cei care intră cu suflet curat în sărbătoare ies cu el întărit. Nu toți înving. Dacă ar învinge toți, s-ar umple lumea de îngeri, n-am mai avea loc de aripile lor.
p. 24 Expresia bagaj de cunoștințe (pe care nu o apreciez deloc) îmi permite să-mi închipui că fiecare țăran poartă în spate cîte o traistă nevăzută unde se află cunoștințele de care are nevoie ca să se poarte în sat ca un om între oameni. La oraș, în locul traistei, lumea are fel de fel de borsete și punguțe în care ține fragmente din diverse coduri ale bunelor maniere. Atenție, există coduri care diferă de la o categorie socială la alta și de la o epocă la alta. Partea proastă cu aceste coduri este că, în întregul lor, ele sînt cunoscute de foarte puțini inși. Trăim din punguță deci - și în orice clipă putem comite o gafă. Învățăm tot timpul ce este potrivit și ce nu. Bunul simț nu e întotdeauna și un bun sfetnic. Codurile sunt convenții. Ele contrariază bunul-simț, dar nu sînt subordonate lui.
p. 25 Se spune că e bine să păstrezi tot timpul un deget în barba lui Dumnezeu.
p. 144 Revenind iar și iar asupra societăților tradiționale, arătând ce bine au funcționat, ce <<bune>> au fost, s-ar putea traduce că, în comparație cu satul atât de bun, orașul este <<rău>>. Mare greșeală! Judecățile făcute în termeni de bine și rău sunt simpliste. În cazul orașului conduc la un rezultat cu totul eronat. Și orașul e bun, foarte bun... Datorăm orașului scrisul, științele, artele și altele, foarte multe. Doar că, în comparație cu satul, orașul se prezintă tot timpul altfel: alte relații cu natura, altă raportare la timp și la spațiu, alte forme de comunicare între oameni, alt mod de a concepe munca și odihna și așa mai departe. Inventivitatea orașului este nelimitată. Orașul inventează orice, pînă și sărbători.
p. 121 -122 Faptul că nu-i totul pierdut se vede cu ochiul liber. Uitarea se așterne peste lume în mod inegal. Există încă mulți, foarte mulți oameni care păzesc sărbătorile. Cît și cum pot. Pierderile sînt enorme, dar a mai rămas destul. Să refuzi schimbarea ar fi o sminteală. [...] Cred că mai important decît să te opui schimbărilor și uitării este să găsești un mod eficient de a exploata ce-a rămas. [...] Legat de tradiție, și deci de sărbători, caut o ocazie să le spun oamenilor următoarele:
- Oameni buni, acestea toate, obiceiuri, obiecte, gesturi, cuvinte <<din bătrîni>> nu sunt ale strămoșilor. Strămoșii au murit! Acum sunt ale voastre. Trebuie să hotărîți ce intenții aveți cu ele. Aveți toată libertatea să le abandonați. Să luăm de exemplu această camașă. A fost a bunicii, acum este a ta. Poți s-o păstrezi, s-o faci cadou, s-o vinzi și chiar s-o arunci. Dacă păstrezi însă, trebuie să îi faci un loc în viața ta. Adică s-o amesteci cu ce ți-e drag sau folositor, cu Michael Jackson, Bach, frigiderul Zil, biblioteca, geaca de blugi. Trebuie să ți-o închipui în unica valiză cu care vei fi, poate silit să pleci de acasă. Trebuie să fie atît de a ta, încât să găsești puterea s-o transmiți copiilor tăi. Toate acestea înseamnă să păstrezi. Altfel ar fi să stochezi. Decît să pui cămașa în debara, între lucruri care așteaptă să vină primul zugrăvit să zboare, mai bine ai curajul s-o arunci de la început, spune-i bunicii fățis <<morții cu morții viii cu viii>>. Atenție, mai este un pericol: s-o pui în vitrină. Respectul excesiv și sacralizarea te îndepărtează de obiect. <<Trupul>> obiectului este protejat, dar sufletul lui moare; și chiar trupul, cel salvat, nu mai este el însuși, devine propria lui amintire.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu