Navigam pe pagina de facebook şi am dat peste postarea prietenei unei prietene care era extrem de fericită că a intrat la regie teatru. Brusc m-a cuprins o stare de fericire imensă. Mi-aduc aminte de ea cu câtă pasiune vorbea despre teatru acum mulţi ani. Îi sclipeau ochii, prin vene în loc de sânge îi curgeau piese de teatru, ne amuza reproducând diverse scene. Te uitai la ea şi ai fi putut jura că e actriţă. Însă nu era. Atunci era doar o împătimită a teatrului, un om cu o pasiune imensă pentru actorie care nu se gândea să facă actorie. Sau poate se gândea dar îi era frică, i se părea că nu e tocmai potrivită, că nu are tot ce-i trebuie ca să fie actriţă (mie una mi se părea extrem de pregătită, era vocaţia ei pe care ea încă nu reuşea să o îmbrăţiseze), că ce face cu jobul, de unde bani, actorii cam mor de foame prin România şi încă multe temeri si frici. Cinci ani mai târziu era acolo unde vroia să fie cu toată fiinţa ei. Şi m-am bucurat atât de tare pentru că e dovada vie că se poate. Că trebuie să vrei, să-ţi doreşti ceva cu toată fiinţa şi să te apuci să faci tot ce îţi stă în putinţă să ajungi acolo unde vrei. Asta dacă ştii ce vrei. Pentru că dacă nu ştii ce vrei, trebuie mai întâi să afli şi pe bune că nu aş putea să spun cât durează etapa asta. Mie una mi se pare că durează de o viaţă...şi d-abia acum am început să fac paşi timizi în a sonda terenul şi a afla mai multe despre omul care stă în mine liniştit, arzând mocnit, aşteptând să-l descopăr... Am scrijelit puţin scoarţa şi-mi pare că văd un ochi... Cine ştie cât va mai dura până scot tot OMUL la suprafaţă?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu