La mare, în septembrie

Am ajuns în sfârșit la mare! Am tânjit vreo 3 luni să văd marea, să-mi bag picioarele în apă, să simt mirosul de apă sărată, să mă uit în larg fără să mă gândesc la nimic. Mi-am imaginat cum al nostru copil o să alerge pe nisip, o să se bălăcească în apa mării, cum o să ne jucăm cu toții în nisip și o să facem castele de nisip, cum o să-i îngropăm picioarele în nisip. Ce să mai, extaz total era în capul meu! 

În fapt, copilul a fost în extaz total, am văzut o fericire pe chipul lui cum nu am mai văzut până acum niciodată. Ceva greu de descris în cuvinte. A alergat, și-a pus nisip în cap, și l-a băgat și-n gură, în nas și-n urechi, a fugit după valuri, și-a băltocit picioarele în apă și l-au luat prin surprindere vreo două valuri care l-au făcut fleașcă. Era așa de fericit! Nu prea poți să-ți dai seama din poza de mai jos cât era de fericit, dar era. Știu că mă repet, dar era extrem de fericit și pentru noi asta a fost suficient! Ne uitam la el și aveam inimile pline de copil și de fericirea lui. Ce ne-am putea dori mai mult? 

Extazul și viziunea idilică din capul meu nu s-au împăcat prea bine cu felul în care arată litoralul românesc. Recunosc că m-am întors deprimată. Plaja murdară, plină de chiștoace de tigări, semințe, peturi, dopuri și mai știu eu ce alte gunoaie care populează nisipul.

Stațiunile arată jalnic. Și nu arată jalnic că e septembrie și nu e la fel de multă lume ca vară. Arată jalnic. Punct. Hoteluri părăsite, clădiri începute și nefinalizate, șosele decopertate pe juma de bandă, dezolare. Nu, nu exagerez. E chiar așa.

Nu ne-am rezervat nimic și am venit pe principiul că om găsi noi cazare onorabilă. Am fost în Eforie Nord (unde văzusem un complex care era mult prea departe de mare), apoi am luat-o încet prin Costinești, Olimp, Neptun. Sinistru. Ne-am întors în Eforie și am găsit o cazare, am mâncat și ne-am lăsat bagajele și am năvălit pe plajă. Am rămas în Eforie că părea mai populat și mai puțin sinistru și sumbru. În total am pierdut vreo 2 ore, dacă nu chiar 3 căutând cazare. 

Se poate observa cât de cât mizeria de pe plajă. Am evitat să pozez lucrurile nașpa, nu de alta, dar mi-au rămas foarte bine întipărite pe retină și nu vroiam să le păstrez și-n poze. 

Eterna problemă a mâncării. Prea multă mâncare gen fast-food, prea proastă, 90% din felurile de mâncare conținea carne. În orice meniu te uitai aveai muultă carne. Da era și pește, de ce să mă plâng. Dar anul asta nu m-a tentat niciun pește... nu aș putea spune de ce. Ceva legume aruncate pe ici pe colo, paste, pizza, cartofi prăjiți. Am reușit să încropesc ceva cât de cât apropiat de ceea ce mâncăm acasă și văd că a fost ok, nimeni nu a suferit de nicio problemă digestivă. Mi-au captat atenția 2 chestii: supa cremă de pui (really??! e prima oară când aud de așa ceva) și meniul pentru copii de la restaurantul hotelului în care am stat: șnițel cu cartofi prăjiți, paste cu roșii și mai era încă un fel @_@ Am rămas puțin șocată de alăturarea șnițel cu cartofi prăjiți...

Am rămas impresionată negativ și de numărul de oameni grași. Obezi. Și de faptul că pe stradă toată lumea trebuia invariabil să mănânce ceva: un covrig, o gogoașă, o înghețată. Ceva ca să nu stea mâna goală. @_@ Sunt eu paranoică. Asta e. Oameni din jurul mei sunt normali și eu sunt nebună.

Am mai rămas șocată și de numărul destul de mare de copii îmbrăcați bine pentru că afară bătea vântul (destul de tare) în timp ce părinții lor erau la mânecă scurtă la plimbare pa faleză. Da, bătea vântul, însă afară era cald, vreo 25-27 de grade și nu cred că era nevoie de fes, hanorac, pantaloni și șosete. But, again, I am not normal, they are. 

Mi-a dat la lecții mini-vacanța asta cât pentru toate concediile pe care le vom mai face. Mi-e foarte clar că nu voi mai avea așteptări atât de mari de la un concediu la mare în România. Acum îi înțeleg destul de bine pe cei care au renunțat să mai vină pe litoralul românesc. Însă, cu toate astea, marea noastră are un farmec aparte, greu de exprimat în cuvinte și bănuiesc că-s locuri pe care noi încă nu le-am descoperit, locurile alea știute de puțini oameni, un fel de colțuri de rai ascunse bine. Sper să descoperim și noi un astfel de colț, înainte să ne dăm bătuți și să ne urcăm în avion și să aterizăm la Cadiz, la Narbonne sau de ce nu, mai aproape, pe coasta Adriatică.