De fiecare dată când mergem în parc sunt, fără să vreau, martoră la tot felul de discuții între părinți şi copii, între bunici şi părinți, între bunici şi nepoți.
O oră de stat la locul de joacă îmi face capul pătrat. Nu, nu din cauza copiilor, ci a adulților. Tone de nu, spuse la fiecare pas, o mulțime de condiționări, şantaj, uneori şi țipete și pe alocuri și câte-o palmă sau un tras de ureche, că doar bătaia e ruptă din rai. Recunosc, ăsta e un post de refulare, căci nu mai pot şi nici nu mai suport să merg în parc, mă intoxică mentalitatea asta găunoasă de care nu reuşim să scăpăm.
Nu te du acolo, joacă-te aici.
Nu ne jucăm cu pământ că te murdăreşti.
Nu fii rau!
De ce nu eşti cuminte?
Nu mai țipa!
Acolo nu ai voie! Măi copile nu înțelegi?! Gata mergem acasă ca să te înveți minte cum să te porți?
Multe dispute pe tema împărțitului de jucării. Părinți, bone, bunici care efectiv smulg din mâna copilului jucăria ca să o dea altui copil că aşa trebuie, să învețe să împartă. Mă-ntreb de câte ori şi-au rupt aceşti oameni ceva de la gură ca să împartă cu altcineva?! Probabil niciodată, dar copilul e bine să ştie să împartă. Cât de frustrant poate fi ca adultul care teoretic trebuie să îți țină partea trece de partea "inamicului". Tot încerc să le explic că e normal să nu împărțim jucăriile dacă nu vrem. Am avut câteva episoade cu un băiețel mai agresiv care îi tot fura jucăriile piticului şi fugea cu ele şi apoi când copilul meu se duce plângând să le recupereze copilul urla şi țipa ca din gură de şarpe sau, mai rău, devenea violent și-l împingea pe copilul meu. Am dus multă muncă de convingere să îi învăț să coopereze. Practic soluția cea mai bună e fără jucării în parc, căci cu puțină imaginație se pot improviza jocuri cu bețe, frunze, alergat țopăit sau jocuri cu chestii cu care se pot juca mai mulți copii, gen cretă, mingii, baloane de săpun. Dar nu ai cu cine să te înțelegi. Și fiindcă toți copiii vin cu jucării a trebuit să încep să mă car și eu cu câte ceva după mine ca să evit situațiile conflictuale...
Pe lângă cele de mai sus, mă irită lipsa de răbdare şi condiționările. Gata, mergem acasă fiindcă te-ai murdărit/ nu ai mâncat toate fructele/ nu vrei să împarți jucăriile/ nu eşti cuminte.
De şantaj nici nu mai zic. Hai mai mănâncă o linguriță dacă o iubeşti pe buni, mama, tata etc. Ia un biscuite şi stai aici cuminte lângă mine.
Mi-aduc aminte cum am surprins un episod cu o mamă care, ajunsă la capătul puterilor, a început să urle la fi-su fiindcă vroia să se joace în afara locului de joacă, printre nişte copaci. S-a dus şi l-a luat de mână, a urlat bine la el şi ia zis că ea nu e proasta lui să o pună să se care cu atâtea jucării în parc ca el să nu se joace cu ele. Să stea aici şi să se joace cu jucăriile că altfel pleacă acasă. Apoi s-a aşezat pe bancă, lângă altă mămică, şi-a aprins o țigară şi a început să se vaite: ce copil neascultător are...., ia mâncat sufletul. Copilul resemnat, cu lacrimi în ochi, s-a aşezat unde i-a indicat mă-sa şi a făcut ceea ce i s-a cerut să facă. A încercat să mai ceară voie să se joace printre copaci, dar s-a lovit de aceeaşi reacție. Și să nu mă înțelegeți greșit, spațiul dintre copacii era mare, în mijlocul parcului, la 5 m de banca unde mă-sa statea pe bancă la taclale.
Apoi, frica de murdărie. Asta mă tâmpește. De nenumărate ori copilași mai mari 3,4, 5 ani au început să strige la copilul meu nu ai voie acolo că te murdărești. Uneori copii erau chiar erau foarte agresivi. Am rămas cu gura căscată. Hainele se spală oameni buni. Și acum există mașini de spălat. Nu o fi având toată lumea, dar la oraș cred că procentul depășește 90%.
Maxim a fost săptămâna trecută când o bunică a venit la copilul meu și i-a spus să nu mai meargă cu bicicleta nepoțelului ei pe pământ că se murdăresc roțile. Pământul era uscat. @_@ M-am conformat, că doar nu era bicicleta mea, dar sincer mi s-a părut așa ciudat.
O altă chestie care mă scoate efectiv din sărite este negarea realității şi a sentimentelor copiilor când se lovesc. Vaaai, dar nu plânge, că e rusşine, eşti băiat/ fetiță mare, nu ai voie să plângi pentru o lovitură aşa de mică. Frica ca copilul să nu prindă frică de căzături îi determină pe mulți să aibă fix comportamentul contrar. De unde știi tu cât de tare îl doare? De ce ai vrea să îi transmiți că ceea ce el simte nu este adevărat? Cum ar fi să te lovești și omul drag de lângă tine care crezi că te susține necondiționat îți bagă o placă d-asta: hai ridică, ești mare, ce te vaiți atâta? Suck it up, fraiere! Poate simți nevoia de o îmbrățișare, o mângăiere sau doar o vorbă bună. Alternativa ar fi să îi spui copilului că înțelegi că îl doare, să-i explici de ce s-a lovit (a fost neatent, s-a uitat în altă parte, s-a împiedicat de ceva, un alt copil a intrat în el etc.) și să îl reconfortezi până el își vede de ale lui. De obicei durează maxim 30 de secunde ca copilul să se replieze și să se întoarcă la joacă fericit că a fost validat și sentimentele sale înțelese.
Mai am o groază de minunații din astea, dar mai păstrez și pentru altă dată;)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu