Am avut o noapte grea, m-am culcat târziu, m-am trezit de vreo două ori pentru că omul meu mic era deranjat de ceva și s-a trezit plângând. Spre dimineață a început să tușească. Ardea tot. I-am luat temperatura, 37.6. L-am încolăcit cu brațele și mi-am pus obrazul pe spatele lui. A început să tușească din nou, mai tare și violent. M-am speriat și m-am ridicat în fund. Părea că se înneacă cu ceva. S-a trezit și a vomitat pe mine o parte din mâncarea de la cină. Apoi a început să plângă, încă îi venea să vomite, îi curgeau și mucii, pesemne că-l supăra gustul de vomă amar și grețos din gât. I-am dat să bea apă. Omul meu s-a trezit și el speriat și se uita la cel mic cu ochii cărpiți de somn și totuși mari, alerți. Am schimbat așternutul, i-am scos scutecul și l-am pus la sân, așa gol cum era. Părea că s-a cuibărit nu doar în brațele mele ci în toată ființa mea. Peste vreo 20 de minute deja dormea. Nu mai ardea. Mi-am dat seama că făcuse o indigestie. M-am simțit atât de vinovată și fiindcă îmi sărise orice urmă de somn, am hotărât să deschid Zeița Orezului și să continui de unde am rămas, citind la semilumina de afară. Era d-abia 5.30. Vroiam să evadez puțin, că aveam prea multe gânduri care mă măcinau.
M-a prins atât de tare lectura, încât nici nu mi-am dat seama când s-a făcut ora 7 și a trebuit să mă îmbrac pe grabă ca să ajung la analize. Îmi propusesem să fiu acolo la 7. Am sărit din pat direct în haine, am avut grijă să nu uit banii, buletinul și cererea de analize și dusă am fost. Cât am avut de mers pe jos, în răcoarea dimineții m-au plesnit multe gânduri. Efectiv mă plesneau ca niște biciuri. Observ că în ultima vreme cărțile au un impact foarte puternic asupra mea. Cartea asta mă fascinase și mă marcase într-un mod în care nu-mi dădeam încă seama. Mai ales ultimul capitol pe care îl citisem. Era un capitol narat din perspectiva uneia din fetele personajului principal și, în mare, punea accentul pe diferența de perspectivă dintre părinți și copii. Până atunci văzusem doar perspectiva mamei. Când am citit perspectiva copilului, parcă totul s-a răsturnat în capul meu, simțeam că personajul principal se creionase așa perfect și ideal și mă mințise cu desăvârșire.
Mergeam încet, nu mă mai grăbeam să ajung la analize, pentru că în mintea mea veneau gânduri din toate părțile, fără să aibă vreun sens, logică, înțeles. Oricât de mult își doresc părinții să ascundă lucruri, stări și emoții de copiii lor, nu reușesc, chiar dacă ei trăiesc cu impresia că le iese de minune. Copiii văd mai mult decât credem noi, ca adulți, că pot să vadă și să înțeleagă. Se uită în ochii noștri și văd totul. Iar noi, ca niște proști, așternem peste ochii lor vălul propriei noastre cunoașteri, asigurându-ne că văd ceea ce credem noi că trebuie sau au voie să știe. Ei văd când greșim, văd și nu ne ceartă, văd și ne iubesc în continuare, chiar dacă noi ne purtăm nedrept cu ei, găsesc o cale prin care să ne accepte și să găsească o explicație logică sau oarecum rațională pentru acțiunile noastre. Dacă te întrebi de ce fac asta, răspunsul este: pentru că ne iubesc necondiționat!
Subit, mi-am amintit ce răspundere enormă stă pe umerii mei, față de copiii mei. Să-i cresc înseamnă să îi las să aibe experiențele lor, să descopere lumea, dar totuși să impun niște limite care să le asigure siguranța, să fiu acolo să-i sfătuiesc, să-i las pe ei să decidă pentru ei, să-i ajut să descopere ce vor să facă, să-și asculte instinctele, să-și caute pasiunile. Nu vreau să le fie mai bine decât mi-a fost mie, ci vreau să își descopere singuri binele lor, să poată fi făuritorii destinului lor. Să nu pun un văl pe ochii lor și să-i las acolo să vadă lumea prin ochii mei. Trebuie să o vadă prin ochii lor. Să o simtă. Să o trăiască.
Am plecat de la analize și mai palidă decât venisem. Mi-am propus să mă întorc pe jos și să trec prin piață. Fusese o dimineață prea intensă, aveam nevoie să merg pe jos cât mai mult ca să-mi limpezesc mintea, sufletul. Gândurile m-au acaparat din nou. Mi-am adus aminte de copilărie. Din nou, mama în centrul reprezentărilor mele. Tot încerc să-mi aduc aminte cum era când eram eu mică și nu o pot descoperii. Parcă s-a ascuns undeva. Am trecut pe lângă o școală și vedeam cum se grăbeau copiii să intre la ore. Era 8 fără 5. Ce mult am urât școala. Mai ales primi 8 ani. Am mers prea devreme la școală. Nu eram pregătită să mă rup din nou de mama mea. Mă rupsesem o dată când m-a lăsat la 8 luni în grija bunicilor. Am crezut că la 6 ani, când m-am mutat împreună cu ea, va fi doar a mea, vom recupera tot timpul pierdut, dar nu a fost așa... M-am dus la școală, unde aveam teme, responsabilități. Eram timidă. După ce ani la rând tânjisem după copii, că la bunici mă jucam singură, acum îi aveam și nu îi vroiam. O vroiam pe ea. Adaptarea a fost foarte grea. Sincer, nu cred că m-am adaptat niciodată, si asta s-a văzut cel mai bine la liceu, când am atins apogeul rebeliunii mele.
M-am întristat amintindu-mi multele certuri, scandaluri monstruase pentru niște nimicuri, rezultate dintr-o lipsă acută de comunicare. Mama era mereu cea care avea dreptate și știa mai bine. Știa ce gândesc, ce am nevoie, ce vreau să fac. Nu aveam voie să stau prea mult pe afară, nici să plec în tabere, nici să primesc prieteni în vizită, nici să mă duc la alții în vizită, nici să ies în oraș cu prietenii mei. Prea mulți de nu ai voie să. La ce îți trebuie? Stai acasă, că aici ai tot ce ai nevoie. Mă ai pe mine? Eu nu sunt suficientă? Au fost ani întregi de suferință. Ani în care mi-am format tot felul de mecanisme de supraviețuire prin care să fac traiul cu ea suportabil. De la un punct însă devenise infernal, pentru că ne certam zilnic. D-abia așteptam să plec. Nu știam unde să mă mai ascund. Dacă stăteam la calculator, i se părea că stau prea mult, dacă stăteam în cameră la mine de ce nu stau cu ea, de ce nu o ajut, de ce nu fac aia și pe ailaltă, de ce stau bosumflată etc. Practic, nu mă lasă să respir nicio secundă. Vroia să respire prin mine mereu, la orice ceas din zi și din noapte. Să știe fiecare gând, intenție mișcare.
Mai trist a fost că am conștientizat că atitudinea ei m-a determinat să fiu absentă din prezentul meu. Am rămas mulți ani ancorată într-un timp incert. Nici trecut, nici viitor, în mod sigur, nu prezent. Pentru că prezentul avea ea grijă să fie al ei și să mă oblige să-l trăiesc prin ea. Și nu, nu mă bătea. Ci mă tortura psihic. Violența verbală, santajul emoțional, autoritarianismul exagerat, limitarea tuturor opțiunilor și tăierea oricăror visuri sunt tot o formă de tortură. Poate pentru unii nu pare așa nasol. Pentru ea a fost „Mamă, am făcut ceea ce era cel mai bine pentru tine. Doar nu era sa te las de capul tău sa faci ce vrei? Nu vezi ce bine te-am crescut? Ți-a lipsit vreodată ceva?”. Poate că nu este atât de nasol pe cât îmi amintesc eu să fi fost, dar cu toate astea, acolo au rămas niștre răni nevindecate, niște traume, care se văd în adultul de astăzi. Iar călătoria asta în Malayesia mi-a adus aminte mai multe decât mi-aș fi dorit. În plus, acum sunt mamă și mă pregătesc să fiu mamă pentru a doua oară. Față de acum 13-15 ani văd și partea pe care nu o vedeam atunci și, parcă, nu mai judec atât de tare, căci acum știu cum e să fii și-n partea cealaltă. Dar, chiar și așa, pentru unele lucruri nu există explicație...
Am plecat de la analize și mai palidă decât venisem. Mi-am propus să mă întorc pe jos și să trec prin piață. Fusese o dimineață prea intensă, aveam nevoie să merg pe jos cât mai mult ca să-mi limpezesc mintea, sufletul. Gândurile m-au acaparat din nou. Mi-am adus aminte de copilărie. Din nou, mama în centrul reprezentărilor mele. Tot încerc să-mi aduc aminte cum era când eram eu mică și nu o pot descoperii. Parcă s-a ascuns undeva. Am trecut pe lângă o școală și vedeam cum se grăbeau copiii să intre la ore. Era 8 fără 5. Ce mult am urât școala. Mai ales primi 8 ani. Am mers prea devreme la școală. Nu eram pregătită să mă rup din nou de mama mea. Mă rupsesem o dată când m-a lăsat la 8 luni în grija bunicilor. Am crezut că la 6 ani, când m-am mutat împreună cu ea, va fi doar a mea, vom recupera tot timpul pierdut, dar nu a fost așa... M-am dus la școală, unde aveam teme, responsabilități. Eram timidă. După ce ani la rând tânjisem după copii, că la bunici mă jucam singură, acum îi aveam și nu îi vroiam. O vroiam pe ea. Adaptarea a fost foarte grea. Sincer, nu cred că m-am adaptat niciodată, si asta s-a văzut cel mai bine la liceu, când am atins apogeul rebeliunii mele.
M-am întristat amintindu-mi multele certuri, scandaluri monstruase pentru niște nimicuri, rezultate dintr-o lipsă acută de comunicare. Mama era mereu cea care avea dreptate și știa mai bine. Știa ce gândesc, ce am nevoie, ce vreau să fac. Nu aveam voie să stau prea mult pe afară, nici să plec în tabere, nici să primesc prieteni în vizită, nici să mă duc la alții în vizită, nici să ies în oraș cu prietenii mei. Prea mulți de nu ai voie să. La ce îți trebuie? Stai acasă, că aici ai tot ce ai nevoie. Mă ai pe mine? Eu nu sunt suficientă? Au fost ani întregi de suferință. Ani în care mi-am format tot felul de mecanisme de supraviețuire prin care să fac traiul cu ea suportabil. De la un punct însă devenise infernal, pentru că ne certam zilnic. D-abia așteptam să plec. Nu știam unde să mă mai ascund. Dacă stăteam la calculator, i se părea că stau prea mult, dacă stăteam în cameră la mine de ce nu stau cu ea, de ce nu o ajut, de ce nu fac aia și pe ailaltă, de ce stau bosumflată etc. Practic, nu mă lasă să respir nicio secundă. Vroia să respire prin mine mereu, la orice ceas din zi și din noapte. Să știe fiecare gând, intenție mișcare.
Mai trist a fost că am conștientizat că atitudinea ei m-a determinat să fiu absentă din prezentul meu. Am rămas mulți ani ancorată într-un timp incert. Nici trecut, nici viitor, în mod sigur, nu prezent. Pentru că prezentul avea ea grijă să fie al ei și să mă oblige să-l trăiesc prin ea. Și nu, nu mă bătea. Ci mă tortura psihic. Violența verbală, santajul emoțional, autoritarianismul exagerat, limitarea tuturor opțiunilor și tăierea oricăror visuri sunt tot o formă de tortură. Poate pentru unii nu pare așa nasol. Pentru ea a fost „Mamă, am făcut ceea ce era cel mai bine pentru tine. Doar nu era sa te las de capul tău sa faci ce vrei? Nu vezi ce bine te-am crescut? Ți-a lipsit vreodată ceva?”. Poate că nu este atât de nasol pe cât îmi amintesc eu să fi fost, dar cu toate astea, acolo au rămas niștre răni nevindecate, niște traume, care se văd în adultul de astăzi. Iar călătoria asta în Malayesia mi-a adus aminte mai multe decât mi-aș fi dorit. În plus, acum sunt mamă și mă pregătesc să fiu mamă pentru a doua oară. Față de acum 13-15 ani văd și partea pe care nu o vedeam atunci și, parcă, nu mai judec atât de tare, căci acum știu cum e să fii și-n partea cealaltă. Dar, chiar și așa, pentru unele lucruri nu există explicație...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu