Despre moarte şi alte gânduri sumbre

Până să nasc nu m-am gândit prea mult la moarte.  Eram relativ indiferentă și oarecum împăcată cu ideea de moarte. Am prins, din păcate, cam multe înmormântări ale unor oameni dragi sau rude încă de mică. De departe, pe lângă moartea bunicului meu la 6 ani, cel mai mult m-a marcat moartea unui copilaș, un verișor de-al meu, care a trăit cam 20 de ore. A fost cea mai tristă înmormântare la care am fost vreodată. Aveam până în 14 ani. 

După ce am născut, subit, în mine s-a activat frica de moarte. La intervale mai mult sau mai puțin regulate întrebarea asta revine și mă bântuie. Gândurile mele s-au precipitat și mai mult când, acum vreo 2 săptămâni, a murit un prieten de-al soțului meu. În urma lui au rămas o mamă și doi băieți mari. O frică imensă m-a cuprins. Dacă mor, ce se întâmplă cu ăsta mic? Cum o să înțeleagă că mami nu mai este acolo pentru el? Că brațele care îl primeau necondiționat brusc nu mai există, nici laptele, nimic din ce pentru el însemna totul nu mai este? O să pot să-l văd cum crește de acolo de sus? Să-l urmăresc din umbră? Dar omul? El cum o să se descurce? O să mai poată să-și refacă viața? Mama mea, cum o să treacă ea peste o asemenea tragedie, să-și îngroape copilul? Dar prietenii mei cui rămân? Mda, tenebroase gânduri îmi trec prin cap uneori.

Ieri am plecat pe grabă să cumpăr un cadou. Am luat doar banii și cheile, fără să-mi iau vreun act de identitate la mine. Omul mereu mă ceartă că nu port buletinul după mine. Și fără să vreau, când am constatat că nu am iarăși niciun act la mine, mi-au răsunat în cap cuvintele lui: Știi că m-ai salva de câteva ore bune de căutare disperată, în cazul în care ai păți ceva, dacă ai avea buletinul la tine? Brusc m-am agitat și mi-a înghețat sângele în mine. În capul meu au început să se deruleze diverse scenarii tragice: ba mă calcă mașina, ba mi se face rău și cad pe stradă și mă lovesc cu capul de ceva, etc.. Trăim mereu cu impresia că moartea ne va da măcar un telefon înainte să vină în vizită, ca să o așteptăm cu o prăjitură, un pahar de vin roșu... din păcate nu dă telefon înainte, te trezești cu ea la ușă, gata să intre peste tine indiferent dacă ești în pijamale, mâncat, nemâncat, cu casa curată sau dezordonată, spălat sau nemachiat. 

În momentele când îmi vin astfel de întrebări îmi doresc doar să văd ochii copilului, să-i văd cum licăresc, cum zburdă viața-n ei, să-l țin cât mai mult în brațe, să le spun celor din jur cât de mult contează pentru mine, să spun te iubesc mai des, să mulțumesc, să fiu recunoscătoare, să mă bucur de faptul că exist, că respir, că toți ceilalți din jurul meu sunt bine și le bate inima-n piept. Apoi mă liniștesc până data viitoare când o iau de la capăt. Parcă de fiecare dată când revin, gândurile sunt și mai violente, panica e și mai mare. La fel de tare cum mă sperie gândul propriei morți, mă sperie și gândul că omul sau copilul sau maică-mea sau prietenii mei ar putea muri în orice moment. Cum ar fi viața fără ei? Ar mai fi viață? Aș mai putea numi-o viață dacă eu aș fi pe jumătate moartă? Fără îndoială, o dată cu moartea oricăruia dintre acești oameni, ar muri și o parte din mine.

La încheiere, vă las cu Cioran, că el a studiat mult mai aprofundat problema.

“Cine-şi pune serios problema morţii este absolut imposibil să nu aibă şi o teamă. Chiar aceia care cred în nemurire sînt orientaţi înspre această credinţă tot din frica de moarte. Este, în această credinţă, un efort dureros al omului de a-şi salva — chiar fără o certitudine absolută — lumea valorilor în care a trăit şi la care a contribuit, de a înfrînge neantul din temporal şi de a realiza în etern universalul. În faţa morţii, acceptată fără nici o credinţă religioasă, nu rămîne însă nimic din ceea ce lumea crede a fi creat pentru eternitate. Toată lumea formelor şi a categoriilor abstracte se dovedeşte complet irelevantă în faţa morţii, iar pretenţia de universalitate a formalului şi categorialului devine iluzorie în faţa iremediabilului din procesul de aneantizare prin moarte.” - citat luat de aici.