Omul mic e mare. E atât de mare încât uneori te speri de proporțiile gigantice la care ajunge. Acaparează cu o tenacitate ieșită din comun orice spațiu public, pentru el nu există intimitatea, existenta sau prezenta celuilalt în jurul lui. Este doar el. Peste tot. Nu se poate transpune niciodată în celălalt, pentru că celălalt nu există. Nu are instrumentele necesare să-l perceapă. Egoismul lui, dreptatea, părerile, concepțiile, pasiunile și plăcerile, fixațiile și obsesiile lui sunt universul lumii întregi. Un fel de alfa și omega al existenței umane.
Spre deosebire de el, omul mare e mic. E atât de mic, că nu-l vezi. Stă ascuns, privește din umbră sau dintr-un loc înghesuit, uneori chiar de sub omul mic care a ajuns să-i strivească retina și auzul și chiar existența socială. Se uită cum micimea acaparează tot, ca o iederă care pune stăpânire pe pereții unei case. Măcar iedera dă ceva înapoi...flori, oxigen, există o bucurie în a o privi. Pe când omul mic nu e nici frumos și-n loc de oxigen, dă dioxid de carbon și nu-i nici o desfătare în a-l privi. Dar nici una, pentru că se vorbește tare, e strident, moralitatea și spiritualitatea lui stau fix la capătul organelor care atârnă (și nu mă refer la mâini sau sâni) și ucide tot ce-i iese în cale.
Și mă-ntreb, oare când raportul de forțe se va inversa? Că m-am săturat de atâta sărăcie culturală, spirituală, morală, jeg și incompetență, prostie și încăpățânare, trufie, lașitate și egoism barbar? Până când or să-i mai lăsăm pe acești inși să strivească corola de minuni a lumii? ah? cât?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu