Luna octombrie, luna copiilor nenăscuţi

Am dat întâmplător peste articolul acesta, pe pagina de facebook a lui Janet Lansbury:

http://www.phillyvoice.com/in-honor-of-pregnancy-and-infant-loss-awareness/

Mâine, pe 15 octombrie, părinții, mamele şi femeile din lumea întreagă îşi plâng copiii nenăscuți.

În urmă cu câteva decenii avortul era interzis, dar în lipsa altor metode de contracepție era făcut frecvent "pe naşpa" în cele mai periculoase condiții. Din păcate, astăzi când există multiple metode contraceptive, multe femei recurg în continuare la avort. Asta spre disperarea femeilor care îşi doresc un copil şi lucrurile nu merg aşa cum trebuie, iar avortul intervine în peisaj fără ca cineva să şi-l dorească.

Nu aş fi scris despre subiectul acesta dacă nu aş fi pierdut şi eu la rându-mi o sarcină şi nu aş fi trecut prin experiența dezumanizantă a unui avort. Atunci mă condamnam pe mine, corpul meu şi universul. Nu puteam înțelege nimic din ce tocmai mi se întâmplase. Am plâns câteva zile, apoi durerea a rămas în sufletul meu ca o rană vie. Cum vedeam câte-o gravidă mă gândeam că şi eu am fost şi calculam câte săptămâni de sarcină aş fi avut. Mă simțeam goală şi corpul meu îl consideram inutil. Am plâns, dar nu atât de mult pe cât aş fi putut şi simţit. Cu timpul, suferinţa s-a mai diminuat, dar a rămas acolo o cicatrice urâtă care nu se va vindeca niciodată. 

La următoarea sarcină am aflat că am o problemă de coagulare a sângelui, asta după ce m-am internat într-o zi de joi cu iminenţă de avort la 13 săptămâni de sarcină. Am plâns atunci pentru copilul meu nenăscut, pe care îl pierdusem în urmă cu câteva luni tot într-o joi... Şi tot într-o joi am plâns de fericire când s-a născut primul meu copil, un an mai târziu de la avort. 

Acum ţin în braţe doi copii minunaţi, perfecţi şi mă gândesc că totul s-a întâmplat cu un motiv. Avem nevoie de o zi în care să ne plângem durerea că ne eliberăm de tot ce s-a adunat. Mi-a plăcut cum se încheie articolul de mai sus:

All she needed was a moment

to breathe in the pain

and breathe out her joy

on her darkest day.

This October, we remind ourselves to acknowledge “the darkest day” and make room for the stories, sadness, fears and dreams of bereaved parents.

We remind ourselves to hold space for breathing and grief.

Tu îi vorbeşti copilului tău despre emoţii?

Se ştie deja că americanii fac tot timpul câte un studiu ca să mai demonstreze câte ceva.

Am găsit recent un articol pe Science Daily Helping toddlers understand emotion key to development. (După câteva căutări am găsit şi articolul original în care este detaliat studiul, îl puteţi citi aici )

Ideea e simplă: copiii ai căror părinţi le traduc pe înţelesul celor mici emoţiile şi le vorbesc despre stările prin care trec în diverse situaţii au mai puţine probleme comportamentale. 

Pe larg: 89 de toddleri (18 luni - 2 ani) din familii cu venituri mici au fost incluşi în studiu. Mamele au fost rugate să se uite împreună cu cei mici pe nişte cărţi cu imagini, cărţi care includeau ilustraţii cu diverse situaţii de tipul o fetiţă a pierdut şi a găsit animalul său de companie. Cercetătorii s-au concentrat pe felul în care mamele au reuşit  să denumească emoţiile (ex. tristeţe) şi să se pună într-un context (Fetiţa este tristă pentru că şi-a pierdut pasărea), şi mai ales să facă apel la experienţele din viaţa propriului copil (Ţi-aduci aminte când ai pierdut ursuleţul şi erai trist?). La 7 luni după acest experiment a urmat o vizită de follow up şi s-a constatat că acei copii cu risc ridicat, au manifestat mai puţine probleme comportamentale.

În articolul orginal publicat pe site-ul Journal of Developmental & Behavioral Pediatrics este detaliată analiza statistică şi câteva detalii demografice importante despre eşantion şi metoda de culegere a datelor. Surprinzător, 63% din eşantion este reprezentat de mame necăsătorite şi sincer, m-ar fi interesat care este procentul celor care sunt mame singure, pentru că am impresia că în cazul părinţilor singuri sunt şanse multe mai mari ca toddleri să aibă comportamente mai greu de gestionat şi să fie catalogaţi ca având probleme comportamentale.

Ca o paranteză, eşantionul este destul de mic, ar trebui replicat la un nivel mult mai mare, care să cuprindă toate clasele de venituri. Şi mai mult, ar trebui definit ce înseamnă probleme de comportament, pentru că eu pot trăi liniştită cu un copil care îşi manifestă personalitatea la 2 ani şi jumătate, în timp ce un alt părinte se poate plânge că copilul este neastâmpărat şi face numai prostii, nu este cuminte şi reprezintă o problemă majoră felul în care acesta se comportă. 

Fără să vreau, articolul m-a dus cu gândul la un studiu citat de Thompson în Crescându-l pe Cain. Mno, sper că încă mă toleraţi cu citările din Thompson, dar mi se pare o carte extraordinară şi-n plus, nu am apucat să o termin de citit. O să redau mai multe paragrafe căci mie mi se pare fooarte revelatoare în ceea ce priveşte impactul pe care îl are felul în care discutăm despre emoţii cu cei mici şi raportarea diferită a părinţilor visavis de fete şi băieţi. 

Concluziile le trage fiecare;)

pp. 39 - 42 Dan Kindlon, Michael Thompson - Crescându-l pe Cain

Cultura populară e un element distructiv în vieţile băieţilor noştri, dar educarea emoţională improprie a băieţilor începe mult mai devreme şi mult mai aproape de casă. Majoritatea părinţilor, a rudelor, a cadrelor didactice şi altor persoane care lucrează sau locuiesc cu băieţii îi învaţă cum să se descurce în lume şi cum să se poarte unii cu alţii.
Stereotipiile tradiţionale legate de sexe sunt încorporate în felul în care le răspundem băieţilor şi în felul în care îi învăţăm să răspundă unul altuia. Chiar dacă e intenţionat sau nu, avem tendinţa de a descuraja conştienţa emoţională a băieţilor. Oamenii de ştiinţă care studiază modul în care părinţii modelează răspunsurile emoţionale ale copiilor lor au descoperit că părinţii au tendinţa să aibă păreri preconcepute despre diferenţa dintre sexe chiar la sugari. Din cauza asta, părinţii le oferă băieţilor o educaţie emoţională diferită de cea a fetelor. 

Acest lucru este dovedit într-o varietate de contexte. Mamele vorbesc mai mult cu fetele lor despre tristeţe şi nefericire şi cu băieţii mai mult despre furie. Şi asta se vede. Un studiu care urmărea limbajul copiilor de grădiniţă a descoperit că fetele foloseau cuvântul dragoste de şase ori mai mult, cuvântul trist de două ori mai mult, iar cuvântul furios în aceeaşi cantitate ca şi băieţii. Ştim că mamele care îşi explică reacţiile emoţionale preşcolarilor lor şi care nu reacţionează negativ la manifesterea evidentă a tristeţii, a fricii sau a mâniei vor avea copii care vor manifesta o înţelegere mai profundă a emoţiilor. Cercetările indică faptul că taţii par să fie şi mai rigizi decât mamele în orientarea fiilor lor pe coordonata tradiţională. Chiar şi copiii mai mari din aceeaşi familie îşi vor imita părinţii şi vor vorbi mai des despre sentimente cu surorile lor de doi ani decât cu fraţii lor de doi ani. 

Iată cum arată această discriminare în forma ei cea mai banală şi mai blândă: Brad are patru ani şi pune întrebări despre orice. Mama lui îi răspunde la cele mai multe dintre ele pentru că stă cu el mai des decât tatăl lor şi chiar atunci când toată familia e la un loc, tot ea e cea care îi răspunde mai des dintre cei doi. Ea încearcă să acorde aceeaşi atenţie tuturor întrebărilor, dar ceea ce nu realizează e că, la fel ca oricare alt părinte, îi modelează copilului genul de întrebări pe care le adresează. 

- Mami, de ce trebuie să stau în scaunul de maşină dacă tu nu stai? întreabă el. Ea îi răspunde cu un discurs despre siguranţă şi îi povesteşte că e ilegal pentru un copil să meargă cu maşină fără scaun special. Datorită răspunsului ei atent, Brad se simte recompensat că a întrebat cum funcţionează lucrurile şi, prin urmare, e încurajat să mai întrebe şi altă dată. 

Dar când Brad arată spre un băieţel care plânge în parc şi o întreabă pe mama lui de ce, ea îi dă un răspuns mai scurt şi mai puţin argumentat.
- Nu ştiu, Brad, pur şi simplu plânge. Haide, hai să mergem. Nu e politicos să te holbezi.
Adevărul e că poate mama lui Brad nu ştia de ce plânge băieţelul şi îl învaţă bune maniere când îi spune să nu se holbeze. Dar răspunsul ei simplu e mai puţin antrenant, conţine mai puţină informaţie şi nu îl recompensează pe fiul ei deloc. În mod subtil îl descurajează să se gândească prea mult la motivul pentru care plânge cineva sau la motivul pentru care ar fi declanşat lacrimile acelui copil anume. Felul în care ea a închis subiectul poate transmite de asemenea faptul că îi este incomod să vorbească despre asta - un mesaj pe care băieţii îl aud frecvent de la taţii lor atunci când aceştia sunt expeditivi când e vorba de întrebări sau observaţii despre emoţii.  

Studiile cu privire la interacţiunile dintre părinţi şi băieţi sau dintre părinţi şi fete sugerează că atunci când o fată adreseazăa o întrebare despre emoţii, mama ei îi va acorda o explicaţie mai lungă. Sunt toate şansele ca ea să speculeze cu fiica ei despre motivele care au generat emoţia, să îi valideze sau să îi amplifice emoţia. Da, draga mea, pare foarte trist. Poate s-a rănit sau şi-a pierdut jucăria...Tu ce crezi?. Mesajul pe care îl primeşte fiica este că e în regulă să te preocupe sentimentele altcuiva; se pune din nou accept pe grija şi empatia ei înnăscută.

Băieţii, însă, sun, în mod constant, victimele acestui tip de deviere emoţională.
Când Jack, 6 ani, şi familia lui s-au mutat într-o casă nouă, unul dintre cei 3 copii a trebuit să ocupe dormitorul de la primul etaj, separat de celelalte camere de la etajul al doilea. Nu a fost sora lui de 8 ani, Kate, sau sora lui de patru ani, Amy, cele care au ocupat dormitorul, ci Jack. Când Jack şi-a exprimat teama de a dormi singur la primul etaj, tatăl lui i-a spus: Ei, hai, eşti băiat mare; te descurci. Surorilor tale le e frică să doarmă singure.

Când băieţii îşi exteriorizează nivelurile obişnuite de furie sau agresivitate sau devin posaci şi tăcuţi, comportamentuzl lor este acceptat ca fiind normal. Dar dacă îşi exteriorizează niveluri normale de teamă, nelinişti sau tristeţe - emoţii văzute ca fiind preponderent feminine - adulţii din jurul lor îi tratează de obicei într-un mod care sugerează că emoţiile nu sunt normale pentru un băiat. 

Later edit: Ah, am uitat, pentru copilaşii mai mărişori, gen 6-7 ani plus cred că merită mers la cinema pentru Inside Out http://www.imdb.com/title/tt2096673/. E un film făcut de cei de la Disney care vorbeşte pe înţelesul copiilor despre emoţiile primare: bucurie, frică, furie, dezgust şi tristeţe.

Alăptatul în tandem

Am ştiut că voi alăpta ambii copii de când am rămas însărcinată. Am vrut să fac lucrul ăsta din mai multe motive: 

• ca să scap de orice canal înfundat, mastită sau alte probleme care m-au chinuit cu primul copil şi m-au băgat într-o depresie cât casa timp de 3 luni.
• pentru că mi s-a părut nedrept pentru băiatul cel mare să îi refuz un drept al lui de la mine putere, pe principiul: eu am hotărât că eşti prea mare şi de azi înainte nu mai primeşti sân.
• m-am gândit că va minimaliza gelozia dintre ei şi se va crea o legătură greu de construit altfel, un fel de cordon ombilical între ei, o legătură specială.

Cu vreo lună înainte de naştere am început să citesc despre alăptarea în tandem, ca să am temele făcute. Aşa cum se întâmplă de obicei, practica ne omoară, oricâtă teorie am băga în noi.

Lucrurile s-au întâmplat aşa:

• când am venit de la maternitate, după 3 nopți dormite fără mine şi fără sânii mei, individul a supt de a rupt. I-am explicat că un sân e al surorii lui şi altul al lui. L-am lăsat pe el să aleagă care e sânul lui. Bineînțeles că el cere constant să sugă şi din sânul ei, un pic, cât să se asigure că curge acelaşi lapte. 
• primele zile au fost ok, au supt şi amândoi în acelaşi timp dar, cel mai des separat.
• după primele zile, au început problemele. Băiatul vroia să sugă de fiecare dată când sugea fata, refuza una din mese, în special daca se nimerea să o alăptez pe fată atunci, tantrumuri că nu stă la sân cu orele. Cel mai complicat a fost când a trebuit să îi culc pe amândoi în acelaşi timp şi după ce a stat 15 minute la sân l-am dat la o parte pe băiat pentru că mă durea sânul. Sugea cu atâta putere şi mă zgâria cu dinții. Plânsete, zvârcoliri, agitaţie, nervi, după care s-a liniştit şi a acceptat oferta mea de a dormi cu capul pe pieptul meu. Deja, sunt vreo 3-4 zile de când spectacolul acesta se repetă la somnul de prânz. 
• încet, încet, după o criză de proporții am limitat mesele de lapte ale băiatului la 3: dimineața, prânz şi seară. Când mă vede în timpul zilei că o alăptez pe fată şi cere lapte, îl las să sugă, dar doar o gură şi îi explic mereu de ce bebe mănâncă numai lapte. Se conformează şi apoi pleacă-n treaba lui. Faptul că îi permit să sugă când cere, chiar dacă nu cât îşi doreşte el, e o garanție pentru el că sunt acolo necondiționat şi pentru el, că mă-sa e în continuare a lui, chit că o mai împarte cu cineva. Cel puţin aşa cred eu, care în momentul de faţă nu cred că e o idee bună să îl limitez brusc.

Recunosc că m-am simțit foarte vinovată pentru limitare, dar am analizat îndelung şi după ce am citit câteva paragrafe dintr-o carte despre alăptatul în tandem publicată de La Leche League am hotărât că e foarte important ca alăptatul să fie o experiență plăcută pentru toate părțile implicate şi că impunerea unor limite atunci când nu mai poți/suporți ceva este o lecție valoroasă de iubire şi respect față de sine. Sacrificiile nu sunt benefice pe termen lung pentru niciuna din părți.

Setting limits that take your own feelings into account is a big part of self-care, and self-care is the key to enjoying mothering!

Limits can help in other ways as well. Breastfeeding is an exchange between two hearts. A gentle "no" when nursing feels wrong creates the possibility of a clear "yes" for a session when you are truly up for it. Taking your own feelings seriously and allowing yourself to freely choose when to offer breastfeeding can maintain the openness and joy of breastfeeding for both you and your nursling.

Remember that more is not always better. Your child needs you to honor your bottom-line limits. If nursing is for comfort, the emotional quality of the exchange is of great importance. It is hard to disappoint your child, especially during a difficult family transition. But as the mother you understand something that your child does not - you are protecting your child from the mixed messages and resentment that can build up when you say "yes" but really mean "no." In this way, loving limits serve your child as much as you, even when your distress is the initial catalyst.

Mai am nevoie de ceva timp ca să mă liniştesc şi să se aşeze lucrurile ca să pot vedea mai clar ce am de făcut. Măcar să treacă perioada hormonală, că nu e deloc un moment bun să iau decizii aşa importante acum.

Când nu mai poți

Oricât de minunată ar fi maternitatea, are o parte nu la fel de frumoasă care scoate ce e mai rău din tine. Partea aia despre care nimeni nu vrea să vorbească fiindcă ar pierde statutul de mamă perfectă din ochii celorlalți.

După o noapte nedormită, cu treziri din două în două ore, cu doi copii minunați  care se susțin reciproc şi plâng la unison fix când toți neuronii tăi refuză să mai ființeze, se întâmplă să cedezi. Te duci la baie şi pe fundal de plânsete pe două tonalități izbucneşti în plâns. E bun plânsul, te ajută să te descarci, dar când ajungi să plângi în fața copiilor parcă nu te mai ajută deloc. Te frustrează. Cum am ajuns aici?

La un moment dat, când hohoteşti mai tare, copilul mai mare începe să râdă. Ai zice că face mişto de tine, dar de fapt râsul e o reacție normală când nu ştii cum să reacționezi.

Reuşeşti printr-un miracol să îi linişteşti şi să culci un copil. Rămâne una bucată de 3,6 kg care în continuare țipă. Te relochezi în bucătărie şi te scufunzi în borcanul cu miere şi punga cu nuci (dacă aş fi avut ciocolată sau înghețată, aş fi dat iama în ele) până când te calmezi, timp în care ochii mici te privesc curioşi. Măcar e linişte. Te bagi în wrap, iei copila în brațe şi începi să patrulezi fără scop prin casă până adoarme.

Acum e linişte. Doar tu şi gândurile tale, soarele care luminează camera, tramaveiele care trec în ritm alert şi un porumbel care se plimbă pe pervazul balconului. Ştii sigur că va fi mai uşor la un moment dat, doar ai mai trecut o dată prin asta. Te-ntrebi oare de ce ai crezut cu atâta seninătate că la al doilea copil nu o să mai existe toate momentele alea tensionante, puseurile de creştere, durerile de burtă. Hm...poate din naivitate?! Sau cumva faptul că ai experiență te face invincibilă? Orice ar fi, nu mai contează, mai ales când te uiți la ei cât sunt de frumoşi şi cât cresc de repede...

Înapoi, acasă

E drept că am intenționat să scriu articolul ăsta la vreo 2-3 zile după întoarcerea din maternitate. I-am pus titlu şi am scris 2-3 cuvinte, apoi a intervenit ceva şi mi-au trebuit vreo 10 zile ca sa revin la el.

Astăzi se fac 2 săptămâni de când m-am externat. 14 zile intense, frumoase, destul de epuizante şi obositoare.

Primele 2 zile au fost ca din poveşti. Linişte, armonie, zâmbete, puține plânsete (din partea băiatului), bebe minunat (a se citi mănâncă-doarme). Îmi ziceam în sinea mea: iote, mah, ce frumos este şi parcă nu e nici atât de greu.

Mno, mi-am înghițit vorbele în zilele următoare când cel mare a făcut nişte tantrumuri de toată frumusețea, când trebuia culcat unul şi se trezea celalalt, când am constatat că alaptatul în tandem nu te scapă de mastita, când durerile de la operație sunt suficient de puternice încât fiecare ridicat sau aplecat să ți se pară un calvar.

Ca să nu intru în depresie am refulat în înghețată (eu care toata sarcina am mâncat cu greu dulciuri fiindcă îmi făceau foarte rău) şi tot felul de dulciuri din comerț, pe care nu mai pusesem gura de mai bine de un an. Mi-am luat o centură ca să îmi țină burta şi să nu se mai bălăngăne toate cele prin mine şi, surprinzător, durerile au fost mult mai suportabile, ba chiar am şi exagerat cu efortul pentru că mi se părea extraordinar cât de uşor a devenit totul. Am început tratamentul cu antibiotic pentru mastită şi după prima zi, deja îmi trecuseră durerile.

Prima săptămână a trecut. Mi s-a părut atât de lungă...

Luni, pe 21 septembrie, am fost cu pişcoata la control la o săptămână de la externare. A crescut cu 2,5 cm şi a luat vreo 300 g, recuperând foarte bine pierderea fiziologică de greutate.

A doua săptămână a fost mai calmă. Am renunțat la centură pentru că durerile se estompaseră foarte mult, am ieşit mult, m-am plimbat, am început să îmi intru în ritm cât de cât.

Vineri, mi-am luat inima-n dinți şi am ieşit singură cu amândoi. A luat tramvaiul şi am mers la piață după flori, că aveam o jardinieră care trebuia populată cu ceva verde şi îmi stătea în cap. Când mă bucuram mai tare că vai ce minunat şi bine ne este şi că iote, mă descurc şi parcă nu este aşa greu, băiatul cel mare o ia la fugă de lângă mine şi eu după el, cu fata în wrap, să-l prind să nu iasă în stradă. Nu ştiu exact cum, dar, reuşesc să mă împiedic şi să cad...prin nu ştiu ce miracol am căzut astfel încât copila să nu pățească ceva. Şocul a fost maxim. Băiatul meu s-a speriat foarte tare, ambii copii plângeau, s-au strâns oameni în jurul meu, m-au ajutat să mă ridic. Mi-am revenit cât de cât şi am luat-o spre casă. Nici acum nu am trecut peste şoc. Am purtat ambii copii, dar niciodată nu mi s-a întâmplat să cad. Am încercat să trec peste acest eveniment, dar julitura din palmă şi cea din cot îmi reamintesc constant de eveniment. Başca o durere în genunghi şi o întindere de muşchi la antebrațe.

E clar că în loc să o iau încet, cu paşi mici, eu am luat-o la fugă, cu paşi de uriaş, tânjind după vremurile când făceam o mie de lucruri într-o zi. M-am grăbit să fac cât mai multe, cât mai repede, de parcă m-ar premia cineva. Probabil că m-am grăbit şi pentru că omul s-a întors la muncă mai repede decât stabilisem inițial şi am pus presiune pe mine să fac lucruri pentru care nu eram pregătită fizic, în special.

Într-adevăr, nu am stare, vreau să fac zece mii de chestii, însă sper că de data asta să-mi învățat lecția şi să o iau încet. Timpul are răbdare cu mine, din păcate eu nu mai am răbdare cu mine...

Am (re)născut pentru a doua oară

Nu mai stă nimeni în mine. Sunt doar eu, singură, renăscută pentru a doua oară, mai plină decât am fost vreodată de viață şi iubire.

Copleşitoare stările prin care am trecut în ultimele 48 de ore, nici acum nu le-am conştientizat pe toate. Bucurie, frică, griji, nerăbdare, linişte interioară dar şi zbucium interior, împlinire, fericire fără margini, dor, mult dor, lacrimi, durere, neputință. Un mix generos. Mi-e foarte dor de puiul meu cel mare, de care până acum nu am stat nicio noapte despărțită. Un dor nemărginit. În acelaşi timp țin în brațe o mogâldeață mică, de 3 kg, pufoasă şi dulce, de care nu m-aş mai dezlipi. E şi normal, doar a stat în mine 9 luni. Acum că e în afara mea, vreau sa o țin lipită de mine non-stop. Pe amândoi vreau să îi țin în brațe şi să nu le mai dau drumul niciodată.

Am multe gânduri despre cum va fi când vom ajunge acasă şi voi fi toți patru. Cum va reacționa el, fratele mai mare, la vederea surioarei sale mici. O va pupa, o va iubi, o va ignora? Dar pe mine? Pe mine care am lipsit de lângă el, mă va mai primi înapoi?

Înainte să nasc mă frământa gândul că va fi greu să iubesc 2 copii, mai ales ca până acum în sufletul meu a fost doar unul, oare pe al doilea nu o să-l iubesc mai puțin. Nici vorbă, de cum am ținut minunea în brațe, mi-am dat seama că iubirea pentru copii este nemărginită. Nu există te iubesc prea mult, mai mult, mai puțin. Te iubesc. Punct. Te iubesc infinit. Vă iubesc infinit. 

Mi se pare absolut fascinant tot ce mi se întâmplă, de la felul în care se recuperează corpul până la cum se conectează mama cu noul născut într-o manieră simplă, subtilă şi naturală, asta dacă e lăsat totul să vină natural. La primul copil eram debusolată, nu ştiam ce am de făcut, nu mi-am ascultat instinctele. A fost mai greu totul. Acum, am ştiut tot ce trebuia să ştiu: că trebuie să fiu acolo, că nu trebuie să las pe nimeni să intervină în diada noastră sacră şi să am încredere în mine şi instinctele mele.

De bine, despre oameni minunați

Ce face o gravidă cu o săptămână înainte să nască? Primeşte donații, sortează, împachetează, trimite colete prin toată țara mămicilor sigure cu diverse nevoi, organizează seminarii, se agită, într-un cuvànt nu are stare de niciun fel. Da, despre mine e vorba:D

Nu am mai scris de mult despre regatul meu cu oameni minunați şi mămici singure. A crescut între timp cum nici nu aş fi visat, crezut, sperat. În noiembrie se face un an de la înființare. Un an în care am încercat să ajutăm şi să redăm speranța unor oameni care nu mai credeau că există speranță. 

40 de mame singure şi vreo 50 de copii sunt ajutați de 250 de oameni cu suflet mare. Într-adevăr, nevoile lor sunt diferite: unele au nevoie doar de sprijin emoțional sau juridic, altele doar de nişte persoane care să fi trecut prin aceaşi situație ca să poată împărtăşi experiențele prin care trec. Din păcate, sunt şi cazuri unde este nevoie de mai mult: de bani, de haine, de încălțări, jucării, mâncare, medicamente, loc de muncă, casă nouă etc. Am reuşit să ajutăm mai mult decât aş fi visat, cu de toate. Am ridicat oameni de jos, probabil, în cele mai grele momente ale lor. Şi ei au înflorit apoi, şi-au luat armele şi au plecat din nou la drum.

Nici nu pot exprima în cuvinte cât de mult mă bucur pentru câteva dintre mamele care au reuşit să aibă viața la care nici nu visau. Se-ntreabă mereu ce au făcut de merită toate astea, de merită fericire. Obişnuite fiind cu tristețea, supărările, grijile, lipsurile, li se pare foarte ciudat să aibe parte acum de dragoste, să descopere că îşi pot reface viața sentimentală, că există şi bărbați care să le iubească (cu tot cu copii), că au un loc de muncă din care îşi pot permite să se bucure de luxul de a cumpăra ceva ce îți place, nu doar strictul necesar.

Să vă spun cât de împlinită mă simt ajutându-le? Simt că pentru asta am venit pe lume, să ajut oameni. Îmi doresc să duc proiectul ăsta mult mai departe, să pot ajuta şi mai multe mame să aibă parte de o viață mai bună, senină şi implinită. Până atunci voi continua, alături de toți spiriduşi mei, să facem minuni!