Concert de dincolo de perete

Eşti un idiot, alţi copii nu au ce mânca şi tu faci mofturi! Asta se auzea prin ușa vecinei de lângă, când intram în casă de la primbarea de seară, pe la 7 fără ceva. Femeia asta are o voce atât de stridentă şi ascuţită încât sigur ar fi fost bună de cel puţin mezzo-soprană la operă... dar din păcate nu cântă la operă. De cele mai multe ori o aud și eu cum efectiv țipă pe note care mai de care mai înalte, încât simt că îmi sparge timpanul, cu toate că ne desparte un zid. Nu e zi în care să nu o aud cum urlă. Până acum urla doar la bărbat: că e un porc bețiv ordinar, că nu-l mai suportă, că pleacă, ca s-a săturat, i-a ajuns până la os. De ceva vreme urlă și la copil. Acum vreo 2 zile cred ca l-a și altoit, că am auzit țipete, apoi plânsete și pe ea urlând: treci și te spală nesimțitule, ai murdărit toată casa, arăți ca un porc!

Mereu când îl văd pe copilul ăsta de 8 ani mă gândesc cum zi de zi este când victimă, când martor la scandalurile părinților, când ambele. Tac-su chiar e un bețiv, dar e un bețiv blând care i-a constant bătaie de la nevastă-sa. Mă uit de fiecare dată în ochii lor când îi întâlnesc. Ochii lor, ai lui și ai ei, sunt triști și resemnați, chiar dacă ei par tot timpul politicoși și joviali, însă ochii copilului se ascund. Sunt genul ală de ochi care au suferit, au văzut prea multe și s-au închis în ei ca să nu-i mai vadă nimeni. Rar am văzut niște ochi care să fie înghețați, atemporali. Ochi care cu toate că te privesc direct, îți lasă impresia că te evită, că se uită prin tine. Și uite așa mă întristez zilnic. Pentru că zilnic soprana de lângă are de dat cel puțin o reprezentație. Chiar acum când scriu îi aud cum se ceartă. Îi aud fiindcă e liniște deplină în casă, dacă ar fi mers televizorul poate nu s-ar fi auzit. Însă, uneori se aude chiar dacă televizorul e deschis. Oamenii ăștia sunt ăia de scriu statisticile studiului Unicef despre violența verbală, făcând parte din cei 2,7% care se ceartă zilnic. 

Oamenii care țipă au impresia că urletele nu au repercursiuni. Ei ce, am urlat că nu mai puteam și tu nu înțelegeai că nu mai puteam și trebuia să urlu ca tu să își dau seama că nu mai pot! Trebuia să urlă ca să mă asculți, ca să mă auzi! Ce nu știu ei este că violența verbală lovește la fel de tare ca o palmă. Lovește-n direct în om, în esența lui, în psihicul lui. Și asta lasă râni adânci, nu doar vânătăi.

Acum e din nou liniște, dar nu pentru mult timp. Mâine dimineață o vor lua de la capăt.

Later Edit: Cum navigam eu ca o floricică pe facebook am dat peste articolul Yelling (Part 1) de pe Evolutionary Parenting. Dați-i un click, că merită.