Frământări alimentare - 1

Îmi doream de mult timp să pun pe hârtie toate schimbările prin care am trecut în ultimul an din punct de vedere al alimentației. Și iată că am găsit momentul perfect în această seară în care sunt atât de obosită încât nu pot să dorm din cauza creierului meu mult prea activ. 

Să o luăm cu începutul.

Până să rămân gravidă am avut un regim alimentar destul de haotic (în special când lucram în corporație): mic dejun în proporție de 90% inexistent, mese pline de grăsimi și carbohidrați, multă ciocolată, mâncat la restaurat, cină târzie undeva după 8-9 seara, gătit acasă undeva între extrem de rar și deloc.

Din punct de vedere al greutății corporale nu am avut niciodată probleme. Am avut o greutate normală până am început să exagrez cu munca, când am mai pus câteva kilograme pe mine, vreo 5 kg mai precis. Eram ok, normoponderală, puțin pufoasă.

Eh și am rămas gravidă. Eram ferm convinsă că nu voi luat mai mult de 9-10 kg toată sarcina. Mda, 9-10 kg în primele 6 luni și încă vreo 8 în următoarele 3 luni. Boon. De fiecare dată când mă urcam pe cântar refuzam să cred că am putut să iau atâtea kilograme. Paradoxal, fix în perioada asta omu' începuse să țină regimul Dukan și slăbise mult. Pe la vreo 2 luni de sarcină eu aveam vreo 66-67 kg și el 98 kg, iar aproape de naștere eu aveam 84 kg și el avea 85-86 kg. Ne-am amuzat de multe ori pe tema asta. 

Eram ferm convinsă că după ce nasc voi slăbi vreo 8-10kg. Din nou, m-am înșelat. Când am ajuns acasă și m-am cântarit aveam 78 kg. La început nu m-am agitat foarte tare pe tema kilogramelor. Tocmai născusem, nu era cazul să-mi fac griji de greutate pentru că eram preocupată să alăptez și să-mi rezolv toate problemele pe care le aveam cu alăptarea. Da, mă ofticam când vedeam ditamai fundul care nu mai încăpea în nicio pereche de pantaloni, însă am zis că am timp să redevin suplă. În plus, chiar trebuie să-i mulțumesc omului că m-a suportat și m-a sprijinit tot timpul și nu m-a lăsat să cad pradă depresiei din cauza greutății. 

Mi-am notat în agenda în care am ținut jurnalul primului an de viața al piticului, evoluția greutății mele după sarcină. Mereu m-am întrebat de ce, pentru că pe mine nu m-a preocupat niciodată să mă cântaresc, d-apoi să mai și notez. Am avut răspunsul d-abia în seara asta, când am putut să fiu sinceră cu mine si să recunosc că greutatea acumulată în sarcină m-a marcat. Chiar dacă a fost pe fondul sarcinii m-a marcat mai mult decât credeam. 

2013

În ziua nașterii – 84 kg

La 4 zile după naștere – 78 kg

mai – 76 kg

iunie – 72 kg

iulie – 70 kg

august – 70 kg

septembrie – 69

octombrie 67 kg

noiembrie – 66 kg

decembrie – 64 kg

2014

martie - 62 kg

iulie - 60

august - 59 kg

De ce m-a marcat? Pentru că nu am fost niciodată nici măcar plinuță sau grăsuță. Și acum când am redobândit greutatea inițială și chiar mai mult, am ajuns la o greutate chiar mai mică decât cea pe care o aveam înainte să rămân însărcinată, am putut să fac comparația între cum e să fi gras și cum e să fi slab. 

Cum e să fi gras și să nu ai haine care să te cuprindă. Cum e să mănânci mult și fără rost, cum e să cazi pradă tuturor poftelor și să intri în cercul dependenței ba de dulciuri, ba de chipsuri, cum e să te miști greu, cum e să obosești după 1 km de mers pe jos pentru că duci o greutate mult prea mare. Îmi închipuiam că e greu să fi gras, dar pe bune că până nu am fost acolo (și nu mă refer la perioada sarcinii, ci la cea după sarcină când corpul meu căra în plus vreo 18 kg de grăsime) nu am putut să înteleg pe deplin și până nu am ajuns la 59 de kg nu am putut să conștientizez toate aceste schimbări. Și în seara asta mi-am dat seama cât de mult m-a afectat acea perioadă și cât de mult îmi doresc să nu mă mai întorc acolo. I faced my own reality! 

În primele 6 luni după ce am născut am slăbit vreo 10 kg. Sincer, nu mi-am propus să slăbesc, nu am ținut vreo cură. Ci pur și simplu eram în plină vară călduroasă, care mie una îmi taie pofta de mâncare. Am avut dificultăți în a găsi un regim alimentar ok și compatibil cu alăptarea pentru că din spital am plecat cu o listă de chestii care nu aveam voie să le mănânc. Practic tot ce eu mâncasem până atunci a devenit brusc interzis pe motiv că copilul va face colici. Fără fructe crude, fără legume crude, fără lactate, fără aproape nimic. Vreo lună m-am chinuit să respect regimul. Am simțit că-mi fac rău cu mâna mea. Ajunsese să-mi fie scârbă de orice mâncam, iar săracul om nu știa ce să-mi mai gătească. Totul până într-o zi când am dat la o parte toate regulile și am mâncat tot ce am vrut. Ce observam că-mi face rău și mă balonează, evitam. 

Apoi de la 6 luni am început diversificarea. Ăsta a fost momentul în care am zis că va trebui să fac o schimbare în ceea ce privește stilul alimentar. Eram primul și cel mai important model alimentar pentru copilul meu. Și trebuia să fiu un model bun. Oare cum o să mănânce el sănătos dacă eu nu o fac? Așa că de aici a început transformarea. Din septembrie 2013.

La început nu am mai călit nimic în ulei. Pentru niciun fel de mâncare. Am mai făcut câteva excepții de-a lungul timpului când încercam rețete noi și vroiam să văd gustul original ca apoi să pot face comparații.

Am înlocuit călitul în ulei cu opăritul legumelor (sau blanșat, cuvânt împrumutat din fracenză, adică legumele sunt ținute pentru o perioadă scurtă de timp în apă foarte fierbinte). Practic, pun o oală la fiert cu puțină apă și când a dat în clocot încep să adaug în ordinea corespunzătoare ingredientele.

Am început apoi să adaug uleiul mereu la final, după ce mâncarea s-a mai răcit/răcit complet. Uneori chiar uit să-l adaug.

Apoi am început să gătesc mult la cuptor. Încă nu m-am convins că gătitul la temperaturi joase (sub 150 grade) este mult mai benefic decât cel la temperaturi înalte. Am tot auzit diverse păreri ale unor nutriționiști cum că alimentele își modifică structura celulară și multe din vitamine și nutrienți se pierd. Cred că se pierd oricum prin simpla preparare termică. Dacă vrem nutrienți 100% le mâncăm crude și nu le mai băgăm la cuptor sau în cratiță la fiert/aburi.

Nu mănânc prăjit, decât dacă nu am cum să evit. Gen merg la maică-mea și ne face șnițele și chiftele. Nu poți refuza asta. Nu ai cum. Ar fi o mega ofensă la adresa abilităților ei gastronomice. Și prefer să nu declanșez un al treilea război mondial. Nu e cazul. Un șnițel mâncat o data la câteva luni nu a omorât pe nimeni. Și de ce să nu recunosc, face niște șnițeleee!

Am renunțat la dulciurile și patiseria din comerț. Recunosc că mai mănânc din când în când câte o prăjitură de la cofetărie. Dar destul de rar. Am început să fac dulciuri în casă. La început cu mult zahăr, că ăsta mic era încă prea mic pentru chestii dulci, apoi când a ajuns pe la 10-11 luni am început să renunț la zahăr că vroia și el să guste. Treptat am ajuns să nu mai fac dulciuri cu zahăr. Am înlocuit zahărul cu miere sau pastă de stafide sau curmale. Da, i-am dat și chestii pregătite cu zahăr. Am considerat că o brioșă făcută în casă cu zahăr nu o să-i facă niciun rău. Nu era ca și cum mânca zilnic, ci o dată la câteva săptămâni.

Și uite așa într-un an am mai slăbit 10 kg adoptând un nou stil alimentar. Sau regim dietetic, cum îi zice maică-mea luandu-mă la mișto: dacă ar fi și pacienții mei așa ambițioși ca tine, ce bine ar fi!

Acum am ajuns la momentul în care mă frământ că am slăbit prea mult. Ce-i drept, nu intenționam să scad sub 60 de kg. Am scăzut sub 60 de kg pentru că în ultima vreme am mâncat haotic, însă mi-am dat seama de asta și mi-am propus să remediez problema. Am sărit câteva săptămâni întregi peste micul dejun din cauza incapacității de a-mi organiza timpul dimineața astfel încât să nu mai fiu pe fugă. Pregătit masa de prânz, ah e 9, trebuie să ne pregătim să ieșim în parc. Dă-i îmbracă-te, îmbracă copilul, ia gustare, ia geanta, fuga în parc până nu vine căldura. Vria asta mi-a dat peste cap programul meselor. De vreo câteva zile însă s-a remediat situația. S-a răcorit afară, pot să gătesc mai mult la cuptor, nu trebuie să mai fug la 9 de acasă ca să ajung în parc. E liniște.

Însă creierul meu încă frământă multe aspecte referitoare la alimentația mea în particular, dar și în general.

@Am făcut o schimbare enormă în privința alimentației, mănânc infinit mai sănătos decât acum un an, însă eu sunt în continuare nemulțumită. Și cred că sunt nemulțumită din cauza faptului că pentru mine sănătosul ăsta nu e suficient, dar nici nu știu ce alt sănătos ar fi suficient. Că nu mă văd mâncând vegan sau mai știu eu cum. Atunci de ce nu sunt mulțumită? Încă nu am ajuns acolo unde vreau, dar unde vreau să ajung? Aștept să se facă lumină.

@De ce sunt atât de multe opinii contradictorii în privința alimentației? De ce unii nutriționiști sunt de acord cu mâncatul fructelor dimineața și alți nu? De ce unii recomandă lactatele și alții nu? Într-o oarecare măsură cred că am aflat, indirect, răspunsul la întrebările astea, mai am nevoie însă de puțin timp să-l interiorizez. Pentru că nu există niciun adevăr suprem în ceea ce privește alimentația. Totul se bazează pe experiența personală, toleranța sau intoleranța la anumite alimente, felul în care organismul reacționează la anumite alimente. Explicația asta mi-a venit din principiul incertitudii a lui Werner Heisenberg, care pune la îndoială capacitatea noastră de a cunoaște ceva în mod absolut. Atâtea realități atâtea adevăruri. Same shit here!

@Prejudecățile și condiționările sociale privind mâncarea, consistența sau inconsitența ei. Suntem un popor învățat să mănânce carne din momentul în care răsare soarele până apune. Mic dejun cu carne, pranz cu carne, cină cu carne. Doamne ferește să nu mănânci carne că o să leșini pe stradă. Contrar așteptărilor nu a murit nimeni de la privarea de carne. Ba din contră, sunt destule studii care demonstrează că longevitatea e corelată cu consumul scăzut de carne. Chiar o să caut și o să pun niște linkuri. Suntem învățați în sânul familiei că o mâncare consistentă are la bază carne, altfel e inconsistentă. Da, o mâncare pe bază de carne se va digera de 2-3 ori mai greu decât una fără carne. De aici indigestiile și tulburările de tranzit intestinal. Dar și o mâncare pe bază de legume poate fi consitentă, o budincă la cuptor, vinetele umplute fără carne, cu avantajul că se vor digera mai rapid și tu te vei simți mai bine. Nici nu vreau să deschid subiectul cărnii în alimentația copiilor, cu toate că la un moment dat voi face și asta. Sunt câteva studii pe care le-am citit referitoare la modificările hormonale survenite la copiii până în 10 ani datorită consumului de carne crescută cu hormoni. Si cred că am zis destul. De obezitate infantilă nici nu mai menționez, doar trebuie să mâncam mult și consistent, nu?

@ De ce mâncăm mai mult decât avem nevoie? Asta e o gând foarte interesant. Supraalimentarea începe din fragedă pruncie, când copilul este obișnuit să mănânce mult; când este șantajat că dacă nu mănâncă tot din farfurie (chiar dacă efectiv nu mai poate) nu mai are voie la joacă, părinții brusc nu-l mai iubesc. Stomacul se mărește proporțional cu cantitatea de mâncare ingerată, ajungând inevitabil în punctul în care ne supraalimentăm. 

Mie una mi se pare că mănânc foarte puțin, comparativ cu acum doi ani să zicem. Dar mă ridic sătulă de la masă, fără să mă rostogolesc, fără să adorm imediat după ce am mâncat, fără să simt că-mi explodează burta. Dar totuși am o disonanță cognitivă și mi se pare că mănânc prea puțin și prea inconsistent, pentru că așa am fost învățați. Old habbits die hard!

@ Schimbările alimentare au loc, în funcție de fiecare individ, într-un timp mai scurt sau mai lung de timp. Sunt unii la care lucrurile se întâmplă peste noapte, iar alții la care se întâmplă în luni sau ani de zile. Eu fac parte din categoria a doua. Am nevoie de timp să interiorizez o schimbare. Nu am putut renunța dintr-o dată la zahăr, pentru că efectiv nu am putut și nici nu mi-am dorit. Am început încet, scâzând gramajele, până când l-am exclus complet și l-am înlocuit treptat cu miere, stafide etc. Sunt de părere că corpul are nevoie de o perioadă de tranziție. De fapt, perioada de tranziție nu e pentru corp, cât pentru creier. El are nevoie de o perioadă de tranziție, să proceseze schimbarea și să nu simtă deprivarea de zahăr brusc, ca pe o criză de sevraj.

Știu că nu trebuie să punem presiune pe noi, să renunțăm la cât mai multe dintr-o dată. Nu poți de mâine să renunți la prăjeli, carne și dulciuri și să începi să mănânci ierburi și legume. De fapt, eu nu pot să fac schimbări atât de radicale în privința alimentației. Sunt oameni care pot așa și oameni care pot altfel. Trebuie să-ți dai seama ce tip de om ești ca lucrurile să se întâmple natural, să nu simți că treci prin furcile caudine ca să trăiești mai sănătos. Trebuie să găsești calea care te face să te simți încrezător, care nu pune presiune pe tine, care te stimulează să continui. 

Și mai am câteva gânduri pe care le-am pus la dospit. Asta înseamnă că o să fie și o partea a doua!

Post-Scriptum: Am realizat astăzi că nu am menționat ceva foarte important: procesul de slăbire prin care am trecut poate părea destul de accelerat. Fiecare metabolism este diferit și mereu trebuie să luăm asta în calcul. În plus eu alăptez la cerere, ceea ce presupune un consum caloric destul de mare. Mai mult, de aproape un an am cel puțin 3-4 treziri pe noapte pentru că: copil mic căruia îi ies dinții (până la 6 luni a dormit 12 ore pe noapte fără să se trezească deloc). Inevitabil oboseala s-a acumulat și împreună cu alăptatul au contribuit la scăderea mea în greutate. Poate mai mult decât îmi dau eu seama. E important de avut asta în vedere.

Extreme learning sau despre învăţarea continuă

În ultima vreme cea mai mare parte a energiei mele s-a concentrat pe acumularea de noi cunoștiințe. Cât mai multe, cât mai diversificate. Nu mă mai satur de citit, scormonit de bloguri, tool-uri, cărți, idei. Sunt un căutător de comori! Băi și am și noroc să le găsesc, noroc curat! După unele sap și-ntorc internetul ăsta cu fundul în sus și nimic. 

Se poate observa pasiunea mea pentru acumularea de cunoștiinte. Sunt de părere că procesul de învățare nu se termină niciodată. Constat, lucrurile evoluează și o dată cu ele și noi. Cu cât citim mai mult, cu atât aflăm mai mult. 

Recent am dat peste un raport al IFTF (Institute for the Future) Future of Learning și despre inițiativa lor Extreme Learner un raport minunat, plin de resurse nebănuite. 

Nu e o noutate faptul că o dată cu noile technologii, gadgeturi, internet, procesul de învățare nu se mai învârte exclusiv în jurul instituțiilor deja consacrate (școli, licee, universități). Practic procesul de învățare nu mai este circumscris geografic. Acum poți să urmărești cursurile online în timp ce-ți bei cafeaua la o terasă sau în parc cât doarme copilul (cum făceam și eu când ăsta mic era mai mic). Mai tare e că te conectezi cu alte sute de mii de oameni din toată lumea. Când am făcut cursul de Maps and the Geospatial Revolution pe Coursera am fost toți rugați să ne punem locația pe Google Maps ca să facem o hartă a participanților la curs. Pretty cool, no? Cu ocazia asta am aflat că mai era cineva din România înregistrat la cursul acesta. Concluzia este că, dacă în modelul clasic de învățământ o sală de curs adăpostește maxim câteva sute de studenți, online vorbim de câteva mii, din toată lumea.

Plus schimbul de informații pe care îl poți face online. Am aflat atât de multe lucruri noi din forumurile claselor virtuale cum nu mi-aș fi imaginat. Plus aspectele socio-culturale. 

Mi-a plăcut foarte mult citatul din Tofler: The iliterate of the 21st century won't be those who cannot read or write, but those who cannot learn, unlearn and relearn. Nu toată lumea are o pasiune înnăscută pentru învățat. Majoritatea fug numai când aud cuvântul. Și e și normal, dat fiind felul în care este organizat sistemul nostru de învățământ. Elimină curiozitatea, taie spiritul de explorare și promovează învățatul mot-a-mot a unor ani, legi, axiome și teorii considerate necesare pentru cultura noastră generală, fără să se uite o clipă la aptitudinile noastre individuale, la capacitățile și înclinațiile nostre. Eu cred că mi-ar fi plăcut chimia la nebunie dacă orele ar fi fost mult mai interactive. Acum cu tablete, cu tot felul de toolkituri speciale, programe și softuri educaționale, mi s-ar părea super fain, aș învăța numai de drag. Dar, din nou, ne lovim de sistem și de lipsurile lui. Am divagat și nu era cazul. Să revenim. 

Ce resurse noi am descoperit:

- Boundless - foarte simplu si intuitiv, acoperă o gamă largă de domenii

- Hypercities - o aplicație prin care putem călători în timp, practic peste harțile actuale sunt suprapuse hărțile istorice ale locurilor pe care vreți să le vizitați. Mie mi se pare o inițiativă foarte faină, îmi plac hărțile mult de tot. 

- MIT Techonology Review o revistă expres pentru dubioși ca mine

Rămân în continuare fan Gibbon și Kahn Academy și bineînțeles Coursera. 

O carte pentru mai târziu

Când am cumpărat cartea SQ - Inteligența Spirituală de Ian Marshal și Danah Zohar eram gravidă în luna a șaptea și mă pregăteam să intru în concediu prenatal. Mă pregăteam în sensul că în fiecare săptămână ziceam că asta e ultima în care mai vin la birou, ultima în care mai lucrez la un raport. La un moment dat, m-am oprit. Și ce să fac eu cu atâta timp liber? Ia să pun eu mâna să citesc. Și am început cartea asta. Parcă înghițeam pietre. Nu puteam deloc să o citesc, mi se părea grea, neuronii mei erau pe modul de relaxare. Cred că mi-a luat o lună să citesc 50 de pagini. Până la urmă am abandonat-o.

M-am reapucat să o citesc săptămâna trecută. Și de data asta nu am putut să o mai las jos din mână. Acum era timpul potrivit. Mai mult, între timp, acumulasem mai multe cunoștiințe de neurobiologie și chiar puteam să o citesc și să o înțeleg. Nici trimiterile la fizica cuantică nu mai erau atât de greu de digerat.

Cei mai mulți dintre noi au auzit cu siguranță de IQ (inteligența rațională), EQ (inteligența emoțională). SQ (inteligența spirituală) este a treia dimensiunea şi cea mai profundă. Este definită de autori ca fiind abilitatea internă, înnăscută a creierului şi sufletului uman, de a găsi şi utiliza semnificaţii în rezolvarea problemelor, fiind aflată în acea parte profundă a sinelui cu ajutorul căreia nu doar recunoaştem valorile existente, ci şi descoperim altele noi, în mod creativ. 

Cel mai mult mi-au plăcut următoarele paragrafe din capitolul despre spontaneitate disponibile la paginile 257-259:

Un nou născut trăieşte foarte aproape de adevăr, dar pe măsură ce creşte uită şi se prăbuşeşte în ignoranţă. 

Socrate şi Platon exagerează din cauza convingerii lor că tot adevărul existent a existat dintotdeauna şi, prin urmare, a fost întotdeauna accesibil cunoaşterii. Dimpotrivă, lecţia oferită de ştiinţa secolului XX este că edevărul este un proces infinit, nesfârşit, în continuă desfăşurare. Dar ştiinţa este de acord cu afirmaţia lui Socrate conform căreia ne naştem şi continuăm să trăim cu un potenţial pentru cunoaştere, în raport cu adevărul. Ne prăbuşim în ignoranţă din cauza tendinţei noastre de a ne închista în obiceiuri, supoziţii, reguli şi sisteme de credinţe pe măsură ce înaintăm în vârstă. După descrierea lui R.D. Laing, pentru a se adapta acestei lumi, copilul renunţă să se mai extazieze.

Ca adulţi, majoritatea dintre noi ne-am uitat sinele originar şi înţelepciunea profundă pe care acesta o posedă. Exceptând rarele momente de spontaneitate coplirărească, atunci când suntem expuşi la ceva care ne atinge în profunzime, uităm că sinele nostru conţine un centru al cunoaşterii. Uităm cum putem răspunde la ceea ce zace în noi. Ne pierdem încrederea în noi înşine şi ne căutăm călăuză în regulile din afară. Provocarea este recâştigarea acelei spontaneităţi copilăreşti pierdute, temperată de o disciplină, o experienţă şi o înţelepciune de adult, şi o constantă umilinţă. Trebuie să fim întotdeauna dispuşi să ne testăm adevărul interior în raport cu consecinţele sale asupra lumii exterioare. 

Atât spontaneitatea, cât şi disciplina sunt concepte dificile pentru popoarele occidentale. Avem tendinţa de a trivializa spontaneitatea şi a exterioriza disciplina. Influenţa freudiană asupra psihologiei occidentale se vede şi în ilustrarea eului conştient ca victimă nefericită, prinsă între capricii, iresponsabilitate şi instinctele Id-ului (spontaneitatea), pe de-o parte şi vocea dominatoare a supraeului, curpinzând în el aşteptările părinţilor şi ale societăţii (disciplina), pe de altă parte. Spontaneitatea asumată a Id-ului este plasată exact în partea opusă faţă de disciplina călăuzitoare a supraeului. Suntem prinşi între simpla simţire şi controlul raţional. După cum spunea quakerul citat la pagina 243, suntem prinşi între ceea ce vrem să facem şi ceea ce credem că ar trebui să facem. Astfel, ajungem să ne suspectăm instinctele, să nu avem încredere în spontaneitatea noastră, să avem sentimente de vinovăţie şi să ne bazăm pe disciplina impusă de autocontrol.  

 Interesant este şi testul de personalitate din carte, dar despre ăsta o să scriu altă dată căci odrasla mea dă cu aspiratorul şi insistă să îi ţin companie! 

Amalgam

Pe bune că nu am găsit un cuvânt mai bun care să caracterizeze multitudinea de gânduri care viețuiesc în mintea mea. Alerg între cursul de psihologie și cel de neuroeconomie, mă chinui să pun ordine în sertarele, dulapurile din toată casa, tot frământ niște gânduri alimentare, îmi trec cel puțin 5 idei de subiecte pentru blog, acum m-am apucat să fac ordine-n blogurile pe care le urmăresc (de aproape 2 fucking hours), vreau sa termin de citit Mintea absorbantă a Mariei Montessori, dar și cartea despre inteligență spirituală, mă gândesc și caut idei de activități pentru mergăreț (în fiecare zi vin măcar cu o idee nouă,  și da, aș vrea să le pun pe toate într-un post, cândva), mă tot țin să caut niște fonturi cool pentru blog, vreau să caut niște idei de chestii de mâncat pentru weekend, chestii pe care să le mănânce și jumătatea semnificativă (burgeri de sfeclă nu au fost prea apetisanți pentru carnivorul din el), mai vin și niște revelații peste mine (dat fiind că am băgat prea multă psihologie în ultima vreme), plus că am tot descoperit câteva bloguri faine pe care vreau să le citesc de la un capăt la altul. Deci, mă agit puternic. Și am obosit. Dar, nu pot să dorm, că-s în vrie.  Vreau să fac atât de multe lucruri în cele 5 ore libere pe care le am într-o zi, încât mă simt fix ca atunci când eram la birou cu lista lungă de 5 pagini. D-aia nu-mi plac listele. Și chiar dacă am tot ajuns la concluzia că nu se poate fără listă, în continuare opun rezistență. Norocul meu este că săptămâna asta omu' și-a luat permisul de motor și a venit foarte târziu din diverse motive: examen, lecții la poligon, sărbătorit ba permisul, ba prima ieșire cu motorul.

No, ca să mai eliberez presiunea gândurilor o să urmeze o serie de chestii pe care aș fi putut să le scriu în 5 posturi diferite, dar pe bune că trebuie să le tai de pe lista mea mentală, că altfel crăp.

Deci, pentru garderoba de toamnă culorile din Pantone fall-winter 2014. Dacă tot mi-am făcut curat în sifonier să mai cumpărăm niște haine, zic. Și aici, mai pe larg catalogul complet care conține și culorile pentru bărbați. Radiant Orchid e culoarea anului 2014, dar pe mine nu mă încâtă atât de tare. Prefer nuanțele de verde, Sangria și Royal Blue și Cognac. De fapt, îmi plac toate, mai puțin culoarea anului!

Bloglovin.com  excelent și minunat pentru cei care au tone de bloguri pe care le urmăresc. Adaugi frumos în listă blogurile preferate și vin toate feed-uri. Un fel de facebook al blogurilor. Mare lucru! Inteligent omul de l-a inventat.

În ultima vreme am tot descoperit foarte multe site-uri gen Coursera, de unde afli lucruri noi. Așa că adaug la lista mea de site-uri pentru perfecționarea cunoștiințelor Khan Academy și Gibbon. Au un sistem diferit de Coursera, cadrul e informal, acumularea informațiilor se face în ritmul pe care îl stabilești tu, nu este academic și atât de științific. 

Avem catalog nou Ikea 2015, abia aștept să dau o fugă să-mi iau niște cutii drăgute pentru dulap. Am rearanjat mobila în dormitor, că nu am stare și aveam nevoie de activitate interesantă pentru copilul cel-fără-de-stare și împinsul mobilei prin casă pare-se că a fost un succes masiv. Și niște cuiere colorate pentru camera copilului (sunt mega drăguțe) și-mi place și covorul ăsta și perna asta și mă opresc aici. Ah, mi-am amintit că am nevoie și de niște recipiente pentru condimente și vreo 2-3 borcane d-astea. Sunt nebună, mi-e clar. 

Și fiindcă nu am găsit nicio rețetă interesantă mâine o să mâncam o conopidă la cuptor și un experiment de prăjitură cu prune și mere și migdale făcută cu aluat de brioșe. 

O să văd cum reușesc să nu uit să fac minunăția asta de puzzle pentru ăsta mic. Am luat ideea de pe un grup de pe facebook, mi se pare genială. Jumătati de poze, plastifiate. Ușor și simplu de făcut!

Curs despre psihologia clinică a copiilor - despre atașament

De când am devenit mamă am început să citesc foarte multă psihologie, cărţi de parenting, m-am interesat cât de mult am putut despre dezvoltarea copilului. Am încercat să cuprind toate perspectivele ca să-mi pot face o părere cât mai clară, critică şi, oareşcum, obiectivă. Ce-i drept când e vorba de creşterea copilului obiectivitatea dispare din peisaj.

Acum e la mare căutare teoria ataşamentului. E foarte pe larg explicată şi exemplificată aici. Reprezentanţii de bază ai teoriei ataşamentului sunt John Bowlby şi Mary Ainsworth. Pun mai jos, din sursa menţionată, două citate:

1. Interesul aratat teoriei lui Bowlby asupra atasamentului (1969/1982,1973,1980) dateaza de scurt timp. Investigatiile sale au inceput prin observarea bebelusilor ce se aflau in camine, separati de familie pentru o lunga perioada de timp. Copiii protestau adesea vehement, plangeau si aruncau cu obiecte in cautarea protectorilor. De cele mai multe ori, protestele intense aduceau inapoi persoana la copil. Daca insa protestul vehement nu reusea sa aduca inapoi persoana dorita, copiii intrau in al doilea stadiu – disperarea – si deveneau tacuti. Daca, in final, copiii nu erau reuniti cu protectorii, intrau in cel din urma stadiu: detasarea. In aceasta perioada copilul isi reia activitatea normala, in absenta protectorilor, capatand adeseori independenta. Pe baza acestor observatii s-au delimitat trei stiluri de atasament, ce reprezentau natura interactiunii dintre protector si copil: atasamentul securizant, in care protectorul este sensibil si raspunde nevoilor acestuia; atasamentul evitant, in care protectorul este distant si nu este disponibil; atasamentul anxios-ambivalent, in care protectorul prezinta o inconsistenta in comportamentul sau ori nu raspunde deloc.

2. Mary Ainsworth, cel de-al doilea pionier al teoriei atasamentului, a elaborat bine cunoscutul experiment “Strange Situation” prin care se pot observa modelele internalizate de reprezentare a atasamentului, formate deja la 1 an/1 an si jumatate. Aceasta procedura supune copilul la sapte situatii a cate trei minute, total 21 de minute, urmarind interactiunile, respectiv atitudinea dintre cei doi parteneri ai diadei, mama si copilul, in conditii de stres prin schimbare de mediu si in prezenta unei persoane nefamiliare copilului. Camera in care decurge experimentul este un mediu nou, straniu pentru copil si, in acelasi timp, este un mediu interesant, plin de jucarii, de noutati interesante de explorat. Comportamentul copilului este cotat de cercetatori in faza de reuniune cu mama care l-a lasat 3 minute cu o persoana straina si a revenit, ca apoi sa il lase din nou singur pentru 3 minute, urmand sa revina mama dupa alte 3 minute. In acest experiment, atentia se concentreaza asupra comportamentului manifestat de copil in toate episoadele, pentru a vedea daca acesta se simte mai bine in prezenta mamei. In urma acestui experiment devenit clasic, se pot descrie urmatoarele tipuri de atasament:

1. Copilul atasat sigur: Este suparat cand mama pleaca lasandu-l in acest loc strain, dar la intoarcerea mamei cauta proximitatea ei si accepta confortul care i se ofera. De asemenea, poate fi putin afectat de plecarea mamei, dar la revenire ii adreseaza un zambet sau ii cauta privirea si se lasa mangaiat.

2. Copilul cu atasament nesigur - anxios-evitant: Este nesigur in explorare, se desprinde greu de mama, este rezervat si timid, la plecarea mamei se calmeaza greu, dupa reintalnire, desi se lasa luat in brate, pastreaza o mica bariera (fie o mana, un cot) intre corpul mamei si al sau fiind vigilent, conform experientelor anterioare.

- anxios-rezistent: Pare hiperkinetic, nu exploreaza mediul sau o face inconstant, la plecarea mamei este inconsolabil, iar la intoarcerea ei nu se lasa luat in brate, ci se zbate, se loveste incercand “sa scape”, fuge departe, este rezistent la consolare dorind printr-o astfel de strategie sa transmita toata nefericirea acumulata, de teama ca nu este inteles corect in incercarile lui de a face fata stresului.

- ambivalent: Copilul este anxios dupa despartirea de mama; este afectat in timpul separarii; ambivalent, cand cauta si evita simultan contactul cu mama.

3. Copilul cu atasament dezorganizat: Exploreaza mediul haotic, fara scop. La plecarea mamei, se lasa consolat de persoane straine, prezinta un comportament adeziv sau indiferent, atat fata de straini, cat si fata de parinte, nu pare sa diferentieze persoanele familiare de cele straine sau pare indiferent fata de tot sau toate. Acesti copii se pare ca au o istorie in care nu s-au putut atasa de nici un adult semnificativ, fie prin absenta fizica a acestuia, fie ca nu era disponibil (boala, alcoolism, depresie), existand pentru acesti copii un risc extrem de inalt in personogeneza, cat si pentru psihopatologie sau o existenta marginala. 

Fiindcă nu mă pot sătura să aflu lucruri noi, astăzi am început un nou curs pe Coursera. Ce-i drept, cursul a început de vreo 2 săptămâni, dar eu d-abia acum am reuşit să-l încep. The Clinical Psychology of Children and Young People, ţinut de Universitatea din Edinburgh. Am fost foarte bucuroasă când am ajuns la lecturile despre teoria atașamentului pentru că resursele disponibile sunt mult mai numeroase, mai documentate și mai revelatoare. Aș zice, chiar revoluționare pentru un ne-specialist autodidact ca mine.

Când mă gândesc la atașament am în cap diada mamă-copil. Mama ar trebui să fie, în viziunea mea, cea care oferă copilului siguranța emoțională, îl sprijină și-l reconfortează ori de câte are nevoie, fiind principala responsabilă pentru tipul de ataşament pe care copilul îl va dezvolta. Însă, nu toți copiii sunt crescuți de mamele lor, unii sunt de bunici, de bone, de tați, de cine poate şi are răbdare (sau nu), de părinți adoptivi, de asistenți maternali. Relația construită cu îngrijitorul respectiv nu influențează oare tipul de atașament pe care copilul îl va dezvolta ca adult?

Reconceptualizările teoriei atașamentului din ultimii ani pun la îndoială faptul că tipurile de atașament la vârsta adultă sunt influențate doar de relația mamă-copil. Mai jos sunt cele 3 modele ale teoriei atașamentului (așa cum le-am găsit în curs), unde vedem evoluția teoriei până astăzi:

• modelul ierarhic prezintă punctul de vedere clasic al teoriei atașamentului, în care atașamentul este strâns legat de persoana care îngrijește în principal copilul, adică mama. Această relație este în concordanță cu alte relații de atașament și mediază relațiile viitoare. Modelul e derivat din cercetările lui Bowlby și Ainsworth. 
• modelul integrativ este o structură organizațională alternativă în care copilul integrează toate relațiile sale de atașament într-o singură reprezentare. Acest model a fost sugerat de către van IJzendoorn et al. (1992). În acest model se sugerează că toate relațiile de atașament sunt egale și independente și calitatea acestor relații combinate prezice cel mai bine consecințele dezvoltării. Rețeaua extinsă de relații de atașament poate prezice mult mai bine tipul de atașament decât o face tipul de atașament al familiei. 
• modelul indenpendent sugerează că fiecare relație de atașament aduce o reprezentare independentă cu diferențe calitative. De exemplu, relațiile copilului cu cei de vârstă lui sunt mai degrabă determinate de atașamentul matern, în timp ce competențele sociale, eficiența și ajustarea ar fi mai degrabă determinate de atașamentul patern. Nu este un model foarte bine conturat, însă Crittenden îl pune la baza modelului de maturare dinamică. 

Nu că se complică treaba? În plus oare atașamentul astă nu evoluează și el? Nu se schimbă o dată ce noi înaintăm în vârstă? Eu tind să cred că cel puțin pâna la vârsta de un 1 an copilul primește baza de la persoana care se ocupă de el în principal. Apoi, pe măsură ce alte persoane sunt implicate în creșterea lui începe să stabilească conexiuni afective și să-și dea seama dacă anumite nevoi emoționale sunt mai bine satisfăcute de alte persoane decât de îngrijitorul principal. Începe să facă comparații între calitatea și tipul de răspuns primit. Deci, eu aș inclina spre modelul independent, dar totuși dependent până la un 1 an de mamă sau îngrijitorul principal. Asta mai mult pe baza experienței personale. 

Și cum clasificăm pe cineva că are un atașament securizat sau dezorganizat? Eh, aici m-am pierdut în mare de operaționalizări și clasificări. Fiecare cercetător a încercat să vină cu o variantă mai bună, mai exhaustivă. Personal, mi s-a părut destul de simplă și usor de digerat cea rezultată din acordul sau dezacordul cu una din afirmațiile de mai jos (afirmaţiile sunt luate tot din curs): 

A) It is easy for me to become emotionally close to others. I am comfortable depending on them and having them depend on me. I don’t worry about being alone or having others not accept me

SECURE attachment style = you often have positive views on your partner, yourself and your relationships. You have a good balance of independence and intimacy.

B) I am uncomfortable getting close to others. I want emotionally close relationships, but I find it difficult to trust others completely, or to depend on them. I worry that I will be hurt if I allow myself to become too close to others.

DISMISSING attachment style = You have a high level of independence and often avoid close relationships. You view yourself as someone who isn't affected by emotions and doesn't find close relationships important.

C) I want to be completely emotionally intimate with others, but I often find that others are reluctant to get as close as I would like. I am uncomfortable being without close relationships, but I sometimes worry that others don’t value me as much as I value them 

PREOCCUPIED attachment style = You often search for a lot of approval, responsiveness and attention from your partner. You can become overly-dependant on your partner and often have less positive views of yourself as compared to securely attached individuals.

D) I am comfortable without close emotional relationships. It is very important to me to feel independent and self-sufficient, and I prefer not to depend on others or have others depend on me.

FEARFUL attachment style = Your feelings towards close relationships are mixed and you often do not trust your partners intentions or feel worthy of intimacy. 

Dezbateri sunt și pe marginea perioadei în care se formează atașamentul. Avem două puncte de vedere:

- atașamentul e definit în perioada de bebelușie (în special între 12 şi 18 luni) și nu se mai schimbă 

- atașamentul e dinamic, adică e un proces continuu

Eu sunt la mijloc. E critică perioada de bebelușie, dar cred că lucrurile se mai schimbă pe parcurs. Baza vine din fragedă pruncie și se cizelează pe parcurs. Și uitându-mă peste comentariile celorlalți cursanți am văzut că multă lume împărtășește punctul acesta de vedere. Mai mult, 80% dintre cursanţi sunt de acord cu punctul 2, cel al ataşamentului dinamic.

Ar mai fi multe spus, încă mai am de procesat multă informație. Astea mi s-au părut momentan bune de dat mai departe.

De citit pentru perioada adolescenței, atașamentul în perioada adolescenței - articolul aici 

Și acum lista de lecturi (inspirată după ce am parcurs referințele bibliografice ale cursului pe tema atașamentului) pe care mi le-am propus să le citesc cândva (că nu mi-e suficient teancul de cărți care e on hold):

Piaget, J., & Cook, M. T. (1952). The origins of intelligence in children. New York: International Universities Press, 1952

Waters, E., Merrick, S.,Treboux, D., Crowell, J., & Albersheim, L. (2000). Attachment security in infancy and early adulthood: a twenty ‐ year longitudinal study.

Fraley, R. C., & Spieker, S. J. (2003). Are infant attachment patterns continuously or categorically distributed? A taxometric analysis of strange situation behavior. Developmental psychology, 39(3),387.

Lorenz, K. (1970-1971). Studies in animal and human behaviour: Volume 1 & 2. Cambridge, MS:Harvard University Press.

The role of disconnected and extremely insensitive parenting in the development of disorganized attachment: validation of a new measure aici

Van IJzendoorn, M.H., Sagi, A., & Lambermon, M.W.E. (1992). The multiple caregiver paradox. Some Dutch and Israeli data. In R.C. Pianta (Ed.), Beyond the parent: The role of other adults in children's 

lives. New Directions for Child Development, 57, 5-25.

PS: Am dat întâmplător peste două articole (1 şi 2) în care sunt prezentate diferenţele dintre teoria ataşamentului şi stilul de parenting promovat de Dr. Sears cunoscut sub numele de attachement parenting. 

Visul unei case la țară

În ultima vreme m-am tot gândit cum o să fie când o să ne mutăm la casă. M-am surprins visând cu ochii deschiși de nenumărate ori. M-am surprins căutând terenuri, idei de case. Până în seara asta când am găsit casa perfectă, ideală. M-am îndrăgostit iremediabil de ea. Pe bune, casa asta este ca o poveste devenită adevărată. M-a lăsat fără cuvinte. Aici sunt mai multe poze, eu mi-am permis să iau doar câteva să le pun pe blog. Ca-ntotdeauna Adela Pârvu reușește să găsească numai proiecte minunate cu care să ne încânte ochii. 

Tu când ţi-ai făcut ordine ultima oară în dulap?

Eu mi-am făcut ieri. Şi o să mai fac şi mâine. De ce? Pentru că m-am săturat să păstrez tone de haine pentru diverse eventualităţi. Poate o să mă îmbrac la nu-ştiu-ce-eveniment cu această rochie. Surprinzător în preajma evenimentului rochia nu-mi vine. Ori e prea mică ori e prea mare ori stă ciudat ori nu mă simt bine în ea. Şi începe frustrarea. Şi văitatul. Şi plânsul.

În fiecare an triez hainele de cel puţin 2 ori. În ultimul an a fost mai complicat pentru că am slăbit foarte mult şi am cam eliminat jumătate din haine pe motiv că nu mai stăteau pe mine (am trecut de la mărimea 42 la 38). Le-am luat frumos şi le-am urcat pe raftul de sus. Cine ştie, poate o să mă îngraş la loc, cândva?!?! Logica femeilor vis-a-vis de haine sfidează orice raţiune şi logică, nu? 

No, de vreo 2 săptămâni cum deschideam uşa de la dulap simţeam că mor. Pentru prima oară în viaţa mea am ajuns să disper că nu am cu ce să mă îmbrac. Pe bune că nu-s genul care să aibă astfel de dileme în viaţa de zi cu zi. Huston we have a problem! Găsesc ceva să mă îmbrac, o combinaţie mega dubioasă chiar şi pentru gusturile mele dubioase şi închid uşa dulapului, ca să ascund haosul. 

Mi-a luat o zi să decretez stare de urgenţă şi să intervin. Am intrat fără milă şi am început să triez tot. TOOT. Am rupt legăturile emoţionale şi am pus în cutia de dat/donat chiar şi rochia primită cadou de la mama, costumul cel alb de la absolvirea facultăţii, o rochie neagră mult prea decoltată, nişte bluze pe care la un moment dat mi le-am dorit foarte tare, rochia mea în stil japonez şi chiar şi primul costum business cumpărat din bani mei de corporatistă. Toate stau frumos împachetate şi aranjate aşteptând să fie detaşate undeva. 

Mâine îmi propun să triez încă o dată cele pe care le-am păstrat, poate mi-a scăpat ceva. M-am hotărât ca de acum înainte să cumpăr doar haine din fibre naturale, bumbac, lână, caşmir, mătase, in. Fără poliester şi prietenii lui din plastic. Acum, sper să am bani să pot să-mi duc la cale planul, că deh, costă nişte bani hainele astea.

De data asta mi-e foarte clar şi stilul vestimentar în care mă simt cel mai bine: casual, cu derivatele casual sport şi casual smart (când e nevoie de un aer mai business). În hainele astea m-am simţit cel mai bine mereu. Sunt comode şi mă simt în largul meu în ele. Pe fashionistatrends sunt multe combinaţii mişto pentru stilul casual. Am pus şi câteva poze cu nişte ţinute casual care mi-au plăcut tare mult! Fashionistatrends rules!

M-am ambiţionat şi mai tare să mă ţin de planul meu de epurare al hainelor după ce, în seara asta, am citit articolul Irinei Markovits de pe stylediary 10 motive pentru care aveti prea multe haine. Irina e o tipă tare faină şi are multe articole dedicate organizării garderobei. Aici e un articol despre etichetele hainelor şi aici o selecţie cu articolele scrise de ea despre cum să ne organizăm garderoba. Merită citite, cine ştie poate se mai apucă cineva de făcut ordine şi curăţenie prin dulapuri!