Toate lucrurile au timpul lor

Am început să fiu pasionată de etnografie târziu. Poate prea târziu. Atunci am deschis şi citit cu mare drag studiul etnografic al lui Ernest Bernea despre Civilizaţia română sătească. Cred că eram prin anul 3 de facultate, dacă nu mă-nşel. Apoi am uitat de etnografie o perioadă, până când am dat peste Îndemn la simplitate. Am zis că e musai să citesc mai mult. Dar, nu am făcut-o nici atunci. M-am lovit apoi de etnografie la locul de muncă. Varianta ei modernă, comprimată, utilizată în studiile de cercetare pentru diverşi clienţi. Aş numi-o mai degrabă semi-etnografie, că cele câteva zile (uneori chiar ore) de observaţie şi înregistrare nu-s suficiente ca să surprinzi cu exactitate comportamentul de consum real (chiar dacă oferă destulă informaţie relevantă). Atunci m-am apucat să citesc mai multe articole despre cercetarea etnografică în marketing şi am ajuns la semiotică. Semiotică, care m-a fascinat în facultate când am făcut niște cursuri de publicitate, dar despre care nu am reuşit să citesc nici măcar o carte cap coadă. Simboluri, semne, însemne, limbaj, hărţi, coduri, stereotipuri, mentalul colectiv, superstiţii, mituri, toate mă fascinează.

Astăzi am citit aproape pe nerăsuflate cartea Irinei Nicolau Ghidul sărbătorilor româneşti. Am devorat-o. Așa că am stabilit că e timpul pentru etnografie și etnologie. În toamna asta mi-am propus să citesc cel puțin o carte de semiotică și una din cărtile lui Ion Ghinoiu, Ernest Bernea sau Tudor Pamfile.

Nu m-am putut abține să nu-mi notez câteva paragrafe care mi-au plăcut foarte mult. Peste timp, poate voi găsi în ele noi înțelesuri.

Ispitele Micului Nimic

p. 8 Sînt tot mai numeroși cei care își investesc speranțele, timpul și banii în nimicuri. Dacă aduni toate aceste nimicuri rezultă Micul Nimic, care nu sperie pe nimeni și, mai ales, nu doare. Influența lui e mai degrabă indirectă: intensitatea sentimentelor, gravitatea gesturilor și importanța obiectelor sunt periclitate. Viața devine tot mai exterioară, dar mai comodă. Într-o lume în care confortul dă măsura lucrurilor, ia naștere Omul Pelican.

Pelicanul este o specie de om situată în plan spiritual mai jos decît mine și decît tine, cititorule. Noi, cel puțin, ne străduim: eu să scriu o carte despre sărbători și tu s-o citești. Pelicanul nu are nevoie de astfel de cărți. El <<știe>>. A învățat de la radio, de la televizor, din reviste și ziare. Pelicanul nu gîndește, gîndesc alții pentru el.

Loisir

p. 10-11 Revenind la loisir și la sensurile lui originare, se impun trei întrebări. Prima întrebare există răgaz în societățile tradiționale? Și da, și nu... Acolo întîlnim muncă, odihnă și sărbătoare. Răgazul este un segment de timp între două activități, utilizat, cel mai des, pentru a face altă treabă. Oricât s-ar strădui să-l înțeleagă pe țăran, orășeanul nu poate. Satul rămîne pentru el o carte ținută pe dos. Satul nu caută răgazul, cum nu îl caută nici furnicile. Respectul pentru răgaz este tipic urban.

A doua întrebare: în societățile tradiționale se poate acționa pe îndelete? Uneori da, alteori nu... Faci pe îndelete atunci cînd nu e grabă. Legendele nu precizează dacă la Facerea Lumii Dumnezeu a lucrat pe îndelete sau a fost grăbit. Neexistând nici o indicație, putem să ne închipuim că a făcut zidirea așa <<cum se face>>. Tocmai acest <<așa cum se face>> reprezintă idealul societăților vechi.

În sfârșit, vine rândul întrebării privind permisiunea. Problemele pe care le ridică sunt formulate diferit în sat și oraș. Țăranul, cât timp respectă legea, îi este totul permis. Deși neexprimat în cuvinte, comandamentul este respectă legea și ești liber. Orășeanului i se spune: ești liber, dar respectă legea. Acest dar este sursa multor tensiuni. Dacă sunt liber, de ce să fie cu dar? [...] Sătul de obligații și constrângeri, Pelicanul dorește un timp în care să-i fie permis să facă numai ce vrea. Așa se naște noul sens de loisir. Ele denumește un segment de timp, spumos și afinat, în care îți este permis să-ți faci voia. Într-un astfel de timp munca devine bricolaj, călătoria turism, sportul și artele joacă. [...] Loisirul refuză odihna pentru că exclude oboseala. Față de activitățile pe care le mimează, loisirul este un regres.

Gadget

p. 11-12 În secolul trecut Antoine Gadget a făcut bani vînzînd miniaturi ale Turnului Eiffel. Faptul a fost posibil pentru că se născuseră deja categoriile de obiecte <<breloc>> și <<suvenir>>. Gadgetul poate avea formă de breloc și funcție de suvenir, dar, în plus, pretinde să fie folositor. Cel mai des se vrea unealtă. Spre deosibire de uneltele vechi, care puteau fi folosite în mai multe feluri, gadgetul refuză programatic suprasolicitarea. Ca urmare, statutul pe care îl aveau obiectele pe vremuri slăbește. Spuneai foarfecă și orice om înțelegea că te referi la cea cu care se tund în casă membrii familiei, se croiesc hainele, se taie tot ce e de tăiat, cea care se pune sub patul femeii după naștere timp de patruzeci de zile, pe care o folosesc vrăjitoarele și descîntătoarele în magia lor de legat și dezlegat. Acum spui foarfecă și întrebarea vine de la sine - care foarfecă, cea de hîrtie, de unghii, de tablă, de grădină?

Există o veche tradiție în specializarea uneltelor. În ultima jumătate de secol această tendință s-a accentuat. Casele ne sunt invadate de unelte cu funcții insignifiante. Principala lor funcție pare să fie aceea de a conferi gesturilor noastre importanță.

Numinosul

p. 13-14 Religia și magia au și puncte comune, dar în primul rând se deosebesc. Propun de aceea termenul de numinos, care însumează atât religiosul, cât și magicul. 

Numinosul este un sentiment, o reacție spontană față de ceva care, ulterior, este considerat supranatural. Anumite societăți trăiesc intens acest sentiment și manipulează forța lui prin magie. Nu oricine are dreptul să o facă. Privilegiații - vrăjitorii și șamanii - sînt delegați să depășească condiția umană și să intre în relație cu numinosul, pe care îl pun să lucreze pentru om. În cazul religiilor, numinosul este considerat a fi transcendental, anterior oricărei experiențe. Și cum numai oamenii au experiențe, numinosul este mai înainte de om și peste om.

Timp bun

p. 15 Există două feluri de a concepe timpul. Te poți gândi la el ca la un șuvoi inert și amorf pe care omul îl taie și îl mărunțește după voie. În acest caz, singura condiție pe care ești obligat s-o respecți este corectitudinea calculului astronomic. Sau poți să te gândești că timpul se compune din secvențe de calitate diferită. Atunci problema este să le recunoști. 

Indiferent cum îl concepi, ca să nu te rătăcești, ai nevoie de calendare. Calendarele ne ajută să ne orientăm în timp, așa cum hărțile ne ajută să ne orientăm în spațiu. Ambele sunt instrumente. 

Despre calendare

p. 17 Dimineața, pe locul unde urmează să pui piciorul cînd te dai jos din pat, se întretaie tot felul de drumuri-calendar. Înainte să cobori din pat, trebuie să alegi pe care pornești. Un drum spune că e zi lucrătoare și să mergi la slujbă; altul spune că e sărbătoare și te îndrumă la biserică; altul pretinde că ar fi sărbătoare națională și că trebuie să te pregătești să defilezi...

Din clipa în care ne-am despărțit de societatea tradițională, calendarele ne impun opțiuni dificile. Și nu e nimic de făcut. Singurul lucru care te poate ajuta este darul diferențierii. Să simți sau să știi ce este mai important. 

Revenind la societățile tradiționale, merită spus că una dintre trăsăturile acestora este lipsa alternativei. Duminică dimineața omul nu are de ales, e timp de mers la biserică. Ceea ce nu înseamnă că toți făceau asta. Atîtea legende vorbesc despre inși care lucrează duminica sau în zi de sărbătoare!

Despre primenire

p. 23 Numai cei care intră cu suflet curat în sărbătoare ies cu el întărit. Nu toți înving. Dacă ar învinge toți, s-ar umple lumea de îngeri, n-am mai avea loc de aripile lor.

Bagaj de cunoștințe

p. 24 Expresia bagaj de cunoștințe (pe care nu o apreciez deloc) îmi permite să-mi închipui că fiecare țăran poartă în spate cîte o traistă nevăzută unde se află cunoștințele de care are nevoie ca să se poarte în sat ca un om între oameni. La oraș, în locul traistei, lumea are fel de fel de borsete și punguțe în care ține fragmente din diverse coduri ale bunelor maniere. Atenție, există coduri care diferă de la o categorie socială la alta și de la o epocă la alta. Partea proastă cu aceste coduri este că, în întregul lor, ele sînt cunoscute de foarte puțini inși. Trăim din punguță deci - și în orice clipă putem comite o gafă. Învățăm tot timpul ce este potrivit și ce nu. Bunul simț nu e întotdeauna și un bun sfetnic. Codurile sunt convenții. Ele contrariază bunul-simț, dar nu sînt subordonate lui.

p. 25 Se spune că e bine să păstrezi tot timpul un deget în barba lui Dumnezeu.

Orașul inventator

p. 144 Revenind iar și iar asupra societăților tradiționale, arătând ce bine au funcționat, ce <<bune>> au fost, s-ar putea traduce că, în comparație cu satul atât de bun, orașul este <<rău>>. Mare greșeală! Judecățile făcute în termeni de bine și rău sunt simpliste. În cazul orașului conduc la un rezultat cu totul eronat. Și orașul e bun, foarte bun... Datorăm orașului scrisul, științele, artele și altele, foarte multe. Doar că, în comparație cu satul, orașul se prezintă tot timpul altfel: alte relații cu natura, altă raportare la timp și la spațiu, alte forme de comunicare între oameni, alt mod de a concepe munca și odihna și așa mai departe. Inventivitatea orașului este nelimitată. Orașul inventează orice, pînă și sărbători. 

Despre păstrarea și continuitatea tradițiilor

p. 121 -122 Faptul că nu-i totul pierdut se vede cu ochiul liber. Uitarea se așterne peste lume în mod inegal. Există încă mulți, foarte mulți oameni care păzesc sărbătorile. Cît și cum pot. Pierderile sînt enorme, dar a mai rămas destul. Să refuzi schimbarea ar fi o sminteală. [...] Cred că mai important decît să te opui schimbărilor și uitării este să găsești un mod eficient de a exploata ce-a rămas. [...] Legat de tradiție, și deci de sărbători, caut o ocazie să le spun oamenilor următoarele:

- Oameni buni, acestea toate, obiceiuri, obiecte, gesturi, cuvinte <<din bătrîni>> nu sunt ale strămoșilor. Strămoșii au murit! Acum sunt ale voastre. Trebuie să hotărîți ce intenții aveți cu ele. Aveți toată libertatea să le abandonați. Să luăm de exemplu această camașă. A fost a bunicii, acum este a ta. Poți s-o păstrezi, s-o faci cadou, s-o vinzi și chiar s-o arunci. Dacă păstrezi însă, trebuie să îi faci un loc în viața ta. Adică s-o amesteci cu ce ți-e drag sau folositor, cu Michael Jackson, Bach, frigiderul Zil, biblioteca, geaca de blugi. Trebuie să ți-o închipui în unica valiză cu care vei fi, poate silit să pleci de acasă. Trebuie să fie atît de a ta, încât să găsești puterea s-o transmiți copiilor tăi. Toate acestea înseamnă să păstrezi. Altfel ar fi să stochezi. Decît să pui cămașa în debara, între lucruri care așteaptă să vină primul zugrăvit să zboare, mai bine ai curajul s-o arunci de la început, spune-i bunicii fățis <<morții cu morții viii cu viii>>. Atenție, mai este un pericol: s-o pui în vitrină. Respectul excesiv și sacralizarea te îndepărtează de obiect. <<Trupul>> obiectului este protejat, dar sufletul lui moare; și chiar trupul, cel salvat, nu mai este el însuși, devine propria lui amintire.

Peripețiile unei zile de toamnă ploioase

Astăzi, toamna și-a intrat în drepturi serios. Adică cu multă ploaie. Și cu temperaturi scăzute. Cu nori negri și posomorâți. Dar, cu toate tonurile astea de gri si negru de afară la noi a fost veselie mare tooată ziua.

Am făcut clătite americane pentru micul dejun. Un eșec total, că am pus prea multă făină, însă ăsta micu s-a distrat copios când întorceam clătitele. Mai că aș fi făcut mai multe de dragul lui. Dar e clar, mi-au ajuns clătitele americane, nu mai fac. 

Apoi am făcut un drum până la o ceasornicărie ca să înlocuim bateria unui ceas. Am profitat de faptul că a plouat și am sărit în toate bălțile. Mai mult el decât eu. El se năpustea tropăind, eu mergeam pe vârfuri delicat, ca o egretă. Până la urmă a tras o trântă în ditamai balta. M-a pufnit puțin râsul, dar mi-a trecut când l-am văzut că era ud pe pantaloni. Am luat copilul în brațe și ne-am văzut de treabă. Când am ajuns la ceasornicar l-am așezat frumos pe un scaun și în trecere l-am atins cu mâna pe genunchi, unde am dat de o chestie mucilaginoasă. Mai exact de secrețiile (cel mai probabil nazale) ale vreunui mascul din fauna locală care flegmează peste tot în loc să folosească civilizat șervețelele nazale. Foarte scârbos incidentul. Am curățat copilul, am schimbat bateria la ceas și am mers la loto. Avem un copil pasionat să extragă numere din castronașul ală cu cifre, din care trag de obicei pensionarii cu entuziasm aștepând să pice banu. Cine știe, poate ne îmbogățim.

Am ajuns acasă. Am mâncat, ne-am odihnit și apoi ne-am trezit cu chef de joacă. Mai mult el decât eu. Eu aș fi vrut ca el să mai doarmă puțin ca să mai scriu câteva mailuri, să mai citesc câte ceva. În zadar. L-am schimbat de pampers și l-am lăsat puțin în fundul gol prin casă. Ar fi trebuit să mă gândesc mai mult înainte pentru că... am început să ne jucăm de-a v-ați ascunselea și m-am pitit după ușa de la dormitor încercând să termin de scris un mail, m-a găsit și am fugit pe hol ca să mă ascund în altă parte. Și în drumul meu spre o altă ascunzătoare am calcat într-un ditamai pipiul ușor călduț, proapăt evacuat fix în mijlocul holului. Ăsta mic rădea de se prăpădea, l-am luat pe sus fix când se amuza mai tare și l-am băgat în cadă, m-am spălat pe picioare și l-am spălat și pe el.

Am ieșit pe afară, am fugărit pisici, am mai dat o tură prin bălțile de afară, ne-am jucat cu niște copii și uite așa a trecut și ziua asta.

Parcă mi-era dor de toamnă, abia o așteptam. Plus că m-a cuprins o nostalgie cruntă. Anul trecut pe vremea asta plimbam piticul în marsupiu sub umbrelă când ploua pe afară, acum am nevoie de o umbrelă din aceea de terasa ca să pot să-l acopăr cât de cât că nu stă locului nici o secundă.

Aţi primit vreodată consiliere de la paznicul farmaciei?

Eu da! În seara asta, mai precis. Şi am fost atât de suprinsă pentru că, sincer, credeam că mă pot descurca singură să-mi aleg absorbantele! Uite că m-am înşelat. Stăteam aplecată, răscolind pe raftul cel mai de jos după un anumit tip de absorbante, cu un anumit număr de picături şi nu aveam deloc succes. Începeam să cred că ăştia de la P&G au ceva cu mine. Lună de lună mă pun în dificultate pentru că ba schimbă ambalajul, ba mai adaugă un cuvânt în plus (sensitive, extra sensitive), ba un model nou pe ambalaj, un fluturaș. 

Când în cele din urmă reușisem să găsesc ce căutăm, aud din spate vocea discretă a paznicei din farmacie: Eu cred că vă vine perfect Libresse-ul ală pe care îl țineți în mână. E măsura dumneavoastră! @_@ Am rămas fără cuvinte. 

Mama tribală și bikerul nomad

No, de când am împărtășit blogul cu jumătatea semnificativă aud numai glume. Ce faci, iar scrii pe forum? (da, intenționat îi spune forum) Auzi, dar ce trafic ai? Te citește careva? Cum mă prinde pe la calculator îmi bagă câte o șicană d-asta. 

Totul până când am revenit din mini-vacanța de la mare și l-am pricopsit cu o poreclă, că prea o căuta cu lumânarea. Ta-na-na! Așa s-a născut bikerul nomad! E proaspăt motorist și dacă ar fi după el s-ar plimba non-stop cu motorul. Și nu exagerez când zic non-stop. Se duce la piață cu motorul, l-am trimis după pamperși la DM și s-a dus tot cu motorul. Ar fi în stare să doarmă pe motor și toată casa lui să o țină în cele două cutii de piele ce stau atârnate de o parte și alta a motorului. Norocul lui e că are prea multe lucruri și i-ar trebui o remorcă:))) Ar putea fi un veritabil biker nomad, călătorind din țară-n țară, doar de dragul mersului pe motor, dormind în cort sau în hamac, bucurându-se de o viață simplă. De aici și ideea mea de a-l boteza bikerul nomad. Ceva în genul domnului de mai jos.

Imaginea este de aici

Văd că în ultima vreme a lăsat-o un pic mai moale cu mișto-ul, ce-i drept am lăsat-o și eu mai moale cu scrisul. Mama tribală va reveni în curând după ce mai doarme câteva zile! Până atunci, asfalt uscat!

Cât durează să îţi îndeplineşti un vis?

Navigam pe pagina de facebook şi am dat peste postarea prietenei unei prietene care era extrem de fericită că a intrat la regie teatru. Brusc m-a cuprins o stare de fericire imensă. Mi-aduc aminte de ea cu câtă pasiune vorbea despre teatru acum mulţi ani. Îi sclipeau ochii, prin vene în loc de sânge îi curgeau piese de teatru, ne amuza reproducând diverse scene. Te uitai la ea şi ai fi putut jura că e actriţă. Însă nu era. Atunci era doar o împătimită a teatrului, un om cu o pasiune imensă pentru actorie care nu se gândea să facă actorie. Sau poate se gândea dar îi era frică, i se părea că nu e tocmai potrivită, că nu are tot ce-i trebuie ca să fie actriţă (mie una mi se părea extrem de pregătită, era vocaţia ei pe care ea încă nu reuşea să o îmbrăţiseze), că ce face cu jobul, de unde bani, actorii cam mor de foame prin România şi încă multe temeri si frici. Cinci ani mai târziu era acolo unde vroia să fie cu toată fiinţa ei. Şi m-am bucurat atât de tare pentru că e dovada vie că se poate. Că trebuie să vrei, să-ţi doreşti ceva cu toată fiinţa şi să te apuci să faci tot ce îţi stă în putinţă să ajungi acolo unde vrei. Asta dacă ştii ce vrei. Pentru că dacă nu ştii ce vrei, trebuie mai întâi să afli şi pe bune că nu aş putea să spun cât durează etapa asta. Mie una mi se pare că durează de o viaţă...şi d-abia acum am început să fac paşi timizi în a sonda terenul şi a afla mai multe despre omul care stă în mine liniştit, arzând mocnit, aşteptând să-l descopăr... Am scrijelit puţin scoarţa şi-mi pare că văd un ochi... Cine ştie cât va mai dura până scot tot OMUL la suprafaţă?

Un om cât jumătate din mine

M-a pălit azi o chestie. Ăsta mic nu mai e chiar așa mic. Are 86 cm. M-am tot lăudat la persoanele interesate de acest aspect (gen bunici, prieteni foarte apropiați și jumătatea semnificativă) și apoi m-a pălit. Băi, ăsta mic e jumătate din mine. Când a crescut atât? Câââândd? Când s-a născut era aproape o treime din mine, acum a ajuns o jumătate din mine la aproape 17 luni de viață! 

Cum merge treaba cu gătitul?

Ehee, merge brici! În sensul că am ajuns în punctul în care nu mai vreau să gătesc deloc:)))) Parcă astăzi mi-am mai recăpătat entuziasmul, dar am avut câteva zileee de care mi-e rușine cu mine.

Eu de felul meu nu pot mânca mai mult de 2 zile dintr-un fel de mâncare. De ce? Păi pentru că am rămas cu sechele de când eram mică și bunică-mea săraca gătea o dată la 3 zile și asta însemna că mâncam aceleași feluluri de mâncare cam 2-3 zile. Identice și în aceași ordine. Pentru că mi se pare că mâncarea nu mai are același gust ca atunci când e proaspăt preparată. Pentru că uneori mi se face scârbă (mi s-a întâmplat foarte des când eram gravidă) și pentru că sunt de părere că trebuie să mâncăm hrană cât mai proaspătă. Eventual preparată înainte de fiecare masă sau măcar în ziua respectivă. D-aia m-am și autoprovocat să gătesc adunat o oră pe zi.

Așa cum mă și așteptam nu e chiar atât de ușor precum pare, mai ales atunci când nu ai atât de multă experiență încât rețetele și ideile să vină țac-pac. Te uiți în frigider, prin cămară și faci o chestie minunată din 3 ingrediente în 15 minute. Încă nu am ajuns acolo.

Plus că nu am fost o bucătăreasă pricepută. Mi-aduc aminte și acum de primele mâncăruri care ajungeau la gunoi, de nenumărate eșecuri culinare după care nici nu mai vroiam să întru în bucătărie. Îi predam ștafeta jumătății semnificative și-l lăsam pe el să gătească (că omul chiar știe să gătească, când are chef bineînțeles). Am recuperat în ultimii doi ani când am început să ies oarecum victorioasă din bucătărie și chiar să primesc complimente. Ceea ce mi-a dat și mai multă încredere și m-a determinat să gătesc și mai mult și mai bine și mai variat. 

E amuzant că mi-am adus aminte că la începutul joacei mele prin bucătărie găteam constant cam aceleași feluri de mâncare. Omul râdea mereu de mine. Auzi altceva nu mai mâncam și noi? Și din nou a luat frâiele bucătăriei și am început să experimentăm amândoi: el în postul de master chef eu în ăla de ajutor de bucătar (adică mă uitam și spălam vasele). Cert este că după ceva vreme (vreun an) am reușit să mă descurc de minune și să am o bază suficient de mare de rețete încât să nu mai aud placa cu altceva nu mai gătim și noi. Acum are altă placă: auzi dar mâncarea asta nu are și niște carne? Iărăși legume... Însă asta e o altă discuție.

Da, am reușit vreo câteva zile să mă încadrez în timpul de o oră (uneori și cu spălatul de vase). Am gătit cam așa: paste cu diverse sosuri (roșii cu busuioc, vinete cu roșii, ciuperci cu roșii cherry și praz, spanac și smântână și brânză, spanac și somon și smântână), diverse budinci la cuptor, legume gratinate la cuptor, legume coapte, chipsuri de legume cu sos de guacamole, diverse mâncărici de legume, supe sau ciorbe de legume (care îmi ajungeau pentru 2 zile), mini-pizza, pizza (făcute în casă) și muuulte salate. Din când în când și câte o prăjitură. 

Problema e că într-o zi mi s-a pus pata să fac niște pachețele indiene. Și atunci mi s-a dus tot zenul! M-am chinuit cu ele vreo 2 ore ca la final să am 10 pachețele (extrem de gustoase) dar care au dispărut în mai puțin de 10 minute. @_@ 2 ore de muncă pentru câteva minute de extaz! M-am enervat cumplit şi parcă de atunci nu am mai vrut să gătesc.

Joi am stabilit că e momentul să iau o pauză de la gătitul zilnic fiindcă ajunsesem să nu mai vreau să intru în bucătărie. Aşa că am gătit joi seară cât pentru un întreg trib:))) Duminică am improvizat din mers un somon cu mazăre şi nişte salate şi iată-mă astăzi cu chef de gătit. Îniţial vroiam să gătesc mai multe feluri, însă mi-am dat seama că e cam greu şi am rămas la o ciorbă de văcută şi o salată de vinete cu avocado (care a ieşit absolut genialăăăă). Oricum am stat în bucătărie lejer vreo 2 ore...

Deci, voi lua o pauză de la gătitul zilnic ca să-mi revizuiesc strategia, să mai caut reţete noi (că în ultima vreme nimic nu mă mai ispiteşte) şi să mă odihnesc. E clar că am nevoie de o pauză, mai ales că în ultima săptămână am rămas restantă rău la capitolul somn (fir-ar ele de măsele afurisite care nu mai ies o dată).

Cam atât de pe frontul culinar!

P.S. Logo-ul de la provocarea culinară îmi place mai mult decât cel de ieri, de la provocarea cu garderoba! Muhahaha, s-a năpustit creativitatea asupra mea. Păzea!