Punct și de la capăt

Urmează un post lung, pentru că nu am mai scris demult, dar și pentru că este despre schimbare. Schimbarea mea. E lung pentru că nu poți să scrii pe scurt, nu ai cum, e un proces care durează atât de mult încât 2-3 paragrafe nu-s suficiente ca să redau toate etapele. Și nici cu un articol lung nu cred că o să reușesc întru totul, dar să vedem ce-o ieși.

Am șters și rescris de câteva ori primul paragraf. Pesemne că nu mi-e atât de ușor, pe cât credeam eu, să scriu despre un lucru atât de simplu, dar în esență foarte complicat: schimbarea. Și nu orice schimbare, schimbarea mea. Cu toate că sunt sinonime, parcă cuvântul transformare surprinde mult mai bine procesul prin care am trecut în ultimi, aproape, 2 ani. 

Fii schimbarea care vrei să o vezi în lume pentru mine s-a tradus în Fii schimbarea care vrei să o vezi în copilul tău. De aici a începutul totul. Puterea propriului exemplu este de neegalat, în special atunci când vorbim de copii atât de mici, care învață, îndeosebi, prin imitație. Așa că, am început să citesc câteva cărți de parenting, care mi-au ridicat diverse semne de întrebare și care au scos la suprafață diverse aspecte sau trăsături ale caracterului meu care necesitau puțină sau mai multă șlefuire. Mai mult, mi-au adus în fața ochilor filmul copilăriei mele. M-au tot asaltat diverse flashbackuri, au apărut o groază de teme de gândire, semne de întrebare. Vroiam să citesc și mai mult și să încep să mă cunosc mai bine. Toate acestea ca să cresc un copil cât mai echilibrat. Pe parcurs mi-am dat seama că o dată cu el, am crescut și eu. M-am transformat. Și da, ca să crești un copil echilibrat, TU, mai înainte de orice, trebuie să fii bine cu tine. Și ca să faci asta, trebuie să te analizezi pe toate părțile, să-ți recunoști deschis toate defectele, să încerci să le cizelezi, să lupți cu ele, să analizezi relația cu părinții tăi, dar și cu soțul tău, prietenii tăi din mai multe perspective, să fii deschis și să accepți că nu le știi pe toate, să citești mult, să cauți în tine, să conștientizezi că experiența de a fi părinte e cu dublu sens, fiindcă înveți un om mai mic, dar și omul mic te învață pe tine. Poate că omul mic te învață mai multe decât crezi că îl poți învăța tu pe el. Și asta e un lucru pe care nu mulți părinți îl pot digera și accepta. Deci, pleci la drum să crești un om și crești vreo doi oameni, uneori chiar și mai mulți, pentru că o dată declanșat procesul în tine el se oglindește și în ceilalți. 

Primele șase luni după ce am născut au fost destul de grele, poate cele mai grele. Perioada de adaptare la un nou rol, rolul de mamă, e diferită la fiecare persoană de sex feminin. Unele simt că viața lor s-a terminat, că nu-și imaginau că va fi așa, că e greu, pare fără scăpare, viața lor nu mai seamănă cu nimic din ceea ce știau ele, nu apucă să facă nimic, doar schimbă pamperși și alăptează toată ziua. Bașca, nimeni nu le înțelege, mai vine și câte o mini depresie peste ele, toată lumea din jur pare că evoluează, numai ele nu. Altele simt că viața lor d-abia acum a început, parcă până atunci nici nu trăiseră cu adevărat. Și multe combinații între cele două variante, plus încă un milion de alte situații care par că se aseamănă, însă sunt foarte diferite. Acum că stau să mă gândesc, nici nu mi-aduc aminte exact cum era și cum mă simțeam. Am început destul de repede să fac diverse activități prin casă, cu ăsta mic în marsupiu, și să-l implicăm în tot ceea ce făceam noi: vizite, cumpărături etc. Mă omora rutina, în schimb. Eu care trăiam cu impresia că-mi place rutina și că pot face fără probleme același lucru de 20 de ori fără să mă deranjeze, constatam în fiecare zi că nu e așa. Bonus, încă nu reușisem să îmi ascult pe deplin instinctele, ceea ce era foarte ciudat pentru mine, căci mereu am ascultat de ele. Eram destul de bulversată de fluxul enorm de informații contradictorii care veneau peste mine, de tonele de sfaturi din cauza cărora nu puteam să fiu atentă la ce îmi spuneau instinctele. Eram  fooarte obosită și oricât de mult încercam să dorm, tot nu reușeam să recuperez. La toate astea, se adăuga grija constantă, responsabilitatea pentru un suflet mic. Respiram prin patru plămâni, îmi băteau 2 inimi și fiecare gând care îmi trecea prin minte era în primul rând despre el și, d-abia apoi, despre mine sau tac-su. 

Prima revoluție a fost la 6 luni când piticul s-a ridicat în fund. S-a schimbat perspectiva pentru amândoi, amântrei. Complet. Până când copilul a făcut un an, am trecut printr-o stare intermediară de tranziție. Am început programul de alimentație sănătoasă, că doar începusem diversificarea și trebuia să învăț să gătesc fără să călesc, fără sare, fără zahăr. A fost greu, dar a meritat. Am descoperit o multitudine de gusturi noi, de fructe, de mâncăruri noi. Am slăbit fără să fiu nevoită să țin vreo dietă minune, simțindu-mă bine în pielea mea. Despre asta am scris aici. Fiecare zi era o nouă provocare fiindcă micul om evolua într-un ritm alert. La 11 luni mergea singur și nici nu-mi mai aduceam aminte cum era când nu mergea.

La 12 luni a avut loc o a doua revoluție pentru amândoi, revoluția cunoașterii. Mi-am dat seama că viața mea de acum e incompatibilă cu stilul de dinainte, în special, cu locul de muncă pe care îl aveam și că trebuie să fac stânga sau dreapta și să ies de pe drumul corporatist. Mi-am prelungit concediul de creștere a copilului cu încă un an, fără plată. Nu puteam să nu i-au parte la descoperirile ăstuia mic, să nu fiu acolo să-l observ cum observă și explorează totul. Aș fi pierdut una din cele mai valoroase lecții pe care le-am primit vreodată.

Fiindcă simțeam o nevoie acută de a învăța, de a evolua, am început să fac cursuri online pe Coursera. Am descoperit că am o mulțime de subiecte de interes: neuroștiințele, gastronomia, hărțile și revoluția geospațială, psihologia și încă mai câte. Mi-am făcut blogul. Cum prindeam ceva timp studiam. Asiduu. Citeam cât puteam de mult, din cât mai multe domenii. Și scriam orice-mi trecea prin cap. Creșteam zilnic, simțeam că investesc în mine, că nu stagnez.  Începuse să încolțească ideea de a face ceva ce-mi place, din care să câștig bani. Părea ireal să faci bani din ceva care îți place. În plus, nu părea să existe prea multă lume entuziasmată de ideea mea, ceea ce era și normal, pentru că sfidezi norma socială. Să fii diferit nu e ceva ce societatea noastră o să încurajeze, dar nu m-am dat bătută. Am continuat să-mi examinez pasiunile, să mă cunosc mai bine. Încet, au început să-mi sară în ochi lucrurile evidente pe care până atunci nu le vedeam. Cum ar fi, de exemplu, pasiunea mea nebună pentru grafică și design. Aș petrece ore întregi făcând prezentări powerpoint, desenând, concepând concepte, lucrând în programe de grafică. Niciodată însă nu m-am gândit că aș putea câștiga bani din asta sau măcar să încerc să văd dacă-mi iese. Zi de zi mai descopeream câte ceva. Că îmi place să scriu și că aș putea să mă ocup de content writing, chiar dacă lumea din jur, care deja făcea asta îmi zicea că nu e tocmai bine plătit. Apoi, fotografia, unde cred că am ceva pricepere și talent în a realiza multe poze frumoase, craftingul, unde la fel zic eu că am ceva talent. 

Una peste alta, toate energiile mele erau concentrate pe a găsi acel lucru măreț pe care să-l fac cu plăcere. La un moment dat au început să apară oportunitățile. Mă uitam la ele și ziceam că-s coincidențe, nu oportunități. Culmea este că nu erau coincidențe, erau răspunsurile la întrebările și dorințele mele. 

La 18 luni am început prima colaborare pe content writing. La scurtă vreme am început să mă ocup de partea de fundraising, promovare și comunicare pentru o fundație, Chance for Life, dar și crafting pentru că au un atelier minunat în care copilașii și voluntarii meșteresc diverse obiecte pe care le vând pentru a se autofinanța. Pe lângă asta, am început un proiect minunat pentru mamele care își cresc singure copiii și am înființat Regatul Oamenilor Minunați.

Nici nu am cuvinte să descriu toate stările și emoțiile prin care am trecut în ultimele 2 săptămâni. Și în special în ultimele zile, cât am împărțit cadouri mamelor singure din Regat. Am văzut fericirea și bucuria sinceră pe chipul unor oameni care poate că își pierduseră speranța că mai există oameni buni, oameni care se gândesc la ei fără să le ceara ceva în schimb. Pentru mine, mamele singure sunt adevărate eroine, merită tot respectul din lume, pentru că cresc oameni și îi cresc singure, sacrificând părți din ele, luptând singure cu neajunsuri financiare, prejudecăți, oameni răi. Și îi cresc bine, ies oameni buni din mâna lor. Cel puțin, așa am văzut eu la maică-mea, că ea m-a crescut singură și cred că a făcut o treabă bună.

Fiindcă nimic nu e întâmplător și nu se întâmplă fără un scop, am conștientizat că toate aceste întâmplări care au dat peste mine mi-au deschis ochii larg și așa am început să văd în jurul meu din ce în ce mai mulți oameni care trec prin transformări la fel de mari ca a mea. Lumea din jurul meu se transformă, evoluează, crește. Aproape toate prietenele mele au trecut sau trec prin diverse procese de transformare emoțională, spirituală, de dezvoltare personală. Trăiesc într-o continuă revelație. Simt că iau parte la ceva absolut minunat asistând la fiecare proces de transformare în parte. Este de-a dreptul fascinant. Este cel mai mare și frumos cadou pe care l-am primit în toată viața mea.

La final, nu dau sfaturi, dar pot spune că am ajuns la concluzia asta:

 după ce am dat o șansă tuturor oportunităților care mi-au apărut în cale.

că mi-am găsit drumul mergând pe mai multe căi

și că da, e adevărat că 

dar și că

și e normal să ai frici și dubii

și cel mai important e să

Surse foto: Pinterest

Să ne fie de bine, zic!

De ziua ta, române!

Să ne trăieşti şi să-nfloreşti, române! La mulţi ani, dar şi la mai multă minte! Nu degeaba avem un imn care începe cu Deşteaptă-te, române, din somnul cel de moarte. E chiar paradoxal, cât adevăr ascund versurile acestea.

În fiecare an, de ziua naţională, pe lângă toată bucuria care îmi inundă sufletul, există şi multă suferinţă, durere. Durere fiindcă mă gândesc la toţi oamenii care şi-au pierdut viaţa pentru ţara asta, în care trăim noi acum. Cine se mai gândeşte oare la toate sacrificiile pe care mii, zeci de mii de oameni le-au făcut de-a lungul anilor pentru noi, românii de astăzi?

În zilele noastre este desuet să fii patriot sau să-ți iubești țara. Oamenii ridică câte o sprânceană și te privesc dubios. De multe ori se asociază greșit dragostea de neam cu un patriotism extremist sau cu nostalgia regalității sau a unor vremuri de mult apuse, vremuri cu prințipuri, mon cher! E păcat, pentru că dragostea de țară e în primul rând dragostea de tine, de trecutul tău ca moștenitor și păstrător al istoriei. Și e bine să te iubești pe tine (curat și sincer, nu narcisist), să-ți cunoști și să-ți accepți trecutul, cu toate greșelile și victoriile lui, să fii bine cu tine, doar astfel vei putea să-l iubești și pe celălalt, individul care șade lângă tine în metrou sau autobuz, căci împreună împărtășiți același trecut.

Hai măcar astăzi să ne iubim mai mult, aşa pe post de experiment, poate începe să ne placă!

La mulţi ani, Românie dragă!

Blackfridayu' la români

Teoretic, Black Friday (BF) ține o singură zi, vinerea după joia recunoştinţei. Mai are și o soră, Cyber Monday (CM), lunea după vinerea neagră, dedicată cumpărăturilor în online. Practic BF se întâmplă în magazine, offline, iar CM în magazinele virtuale, în online. 

La noi în țară ambele evenimente poartă același nume, Black Friday, chit că se întâmplă în online sau în offline, ține cât are chef directorul de marketing și/sau de vânzări și anul ăsta avem 2 BF-uri. De ce 2? Pentru că eMag, a hotărât să facă BF pe 21 noiembrie din cauza faptului că 1 Decembrie pică într-o luni și ar fi avut probleme cu livrarea coletelor. Competiția s-a mobilizat să ofere și ea un early BF, weekly BF, endless BF, fiecare ce a putut sau cum a putut. 

Culmea e că noi nu sărbătorim Ziua Recunoștinței, așa că, eu personal, nu văd rostul BF la noi în țară. În opinia mea BF, la noi, face parte din categoria formelor fără fond: importăm fără cap de afără tot felul de formate de promovare fără ca ele să se potrivească fondului. BF a fost adus în țară de eMag și oarecum a rămas în mentalul online ca tatăl și mama promoțiilor de BF. Consumatorul român, avid după orice model replicat din afară l-a îmbrățișat imediat, și cu inima, dar mai ales, cu portofelul.

Nu pot să-mi ascund supărarea provocată de faptul că oamenii noștri din marketing nu încercă (sau poate doar mi se pare mie, poate ei încearcă, dar nu au cu cine, pentru cine) să conceapă ceva potrivit pentru cumpărătorul român. Putea fi, de exemplu, o campanie pentru 30 noiembrie, ca să nu se suprapună cu ziua națională, sau, de ce nu, de ziua națională. O agenție de creație putea să facă o mega campanie. Dar de ce să ne chinuim când tot ce face americanu' e mai bun, mai frumos și mai ușor de preluat, că doar dăm cu copy-paste... Repet, poate exagerez eu.

Despre promoții nici nu vreau să vorbesc, pentru că, în ciuda scandalurilor de anul trecut pe tema țepelor la bani luate de mulți dintre cumpărători, lucrurile nu s-au schimbat prea tare. Dacă în State oamenii se duc în magazine și stau la cozi enorme și cumpără cu încredere tot ce văd cu ochii sau mai prind, la noi trebuie să stai o lună-două de zile la pândă în online să monitorizezi prețurile ca să nu fii tras în piept. Anul trecut a fost un ditamai scandalul. M-am gândit că retaileri și comercianții și-au învățat lecția. N-ai cu cine bă, niște țărani (replică din reclama Cava D'oro)! Mulți au repetat schema... adică, oamenii ăștia de vând chiar cred că suntem proști atât de ocupați încât nu avem timp să verificăm și cum vedem scris undeva mega reducere de preț, gata, ne lăsăm convinși. Păi ne luăm țeapă o dată, de două ori, dar nici chiar așa la infinit. 

Aștept cu nerăbdare să apară și la noi respectul pentru cumpărător, că până 'om ajunge noi la mobile apps shopping experience și campanii de BF făcute la nivelul celor din afară mai durează. Până atunci, citim aici cum se adaptează retaileri din afară la noile trenduri online de consum. 

Depresia poate fi bună!

Chiar dacă nu par, sunt un om reflexiv, introspect până în măduva oaselor, cu ușoare tendințe depresive, care le pun pe seama unui pesimism ciudat. De cele mai multe ori gîndesc de 10 ori până fac ceva, până iau o decizie. Alteori, totul se întîmplă spontan, ascultându-mi instictele (Slavă Domnului că sunt destul de dezvoltate). 

M-am gîndit de foarte multe ori la predispoziția mea spre introspecție, de a despica firul în patru, de a căuta înțelesul tuturor lucrurilor văzute și nevăzute, de a vedea uneori mai mult negrul din jur, decât albul sau tonurile de gri. Veșnic nemulțumită, căutând încontinuu perfecțiunea. Cam asta ar fi o descriere pe scurt a unora din trăsăturile de care nu sunt tocmai încântată.

Acum câteva luni am dat peste niște scrisori adresate unei bune prietene prin anul 1 de facultate, dar pe care nu am apucat să i le mai trimit (habar nu am motivul pentru care nu le-am expediat). Erau triste. Mă frământam încontinuu asupra scopului meu în viață, a opțiunilor și alegerilor pe care urma să le iau, încercam și-mi doream cu disperare să găsesc calea. CALEA. Acea cale pe care mulți dintre noi o căutăm cu râvnă toată viața, calea care ne va oferi drumul spre atingerea scopului cu care am fost încredințați în mod misterios de către însăși viața (mda, poate suna puțin dubios, dar eu chiar cred că fiecare avem un drum scris în frunte și că nimic nu este întâmplător). Lucrurile s-au așezat de la sine când mă așteptam mai puțin, am găsit calea care m-a dus încet, dar sigur, spre drumul pe care trebuia să ajung. Am trecut vreo 9 ani de atunci și pot spune că mai am puțin și ajung la drumul principal, până acum m-am plimbat pe niște străduțe secundare. Dar, despre asta, urmează să scriu mai încolo.

M-am considerat o persoană extrem de analitică, cu toate că uneori mi-am pus semne de întrebare dacă nu cumva sufăr de vreo formă de depresie. Am considerat că sunt puțin cam dură cu mine având în vedere cât de ipohondră sunt. Oricum, dubii am avut de multe ori, însă am considerat mereu că mai degrabă sunt introspectă decât depresivă, că asta e firea mea și că e de bine, nu e de rău. Recent am dat peste un articol despre rezultatele unui studiu făcut de Universitatea McMaster și Centrul pentru adicții și probleme mintale. Oamenii ăștia au descoperit ceva, ce eu (câtă modestie:))) intuiam de oareșce vreme: depresia pare a fi o stare a creierului de adaptare la o situație complexă și greu de procesat. 

"Depression has long been seen as nothing but a problem," says Paul Andrews, an assistant professor of Psychology, Neuroscience & Behaviour at McMaster. "We are asking whether it may actually be a natural adaptation that the brain uses to tackle certain problems. We are seeing more evidence that depression can be a necessary and beneficial adaptation to dealing with major, complex issues that defy easy understanding."
The researchers administered their test to nearly 600 subjects. Their paper, "Measuring the bright side of being blue," appears in the peer-reviewed, open access journal PLOS ONE.
The test revealed which subjects were experiencing analytical rumination at varying levels of intensity, and found a relationship between those results and subjects who were experiencing depressive symptoms.
The research suggests that depression may be a natural condition in which the mind concentrates involuntarily on a complex issue to the point where it allocates resources to analyzing the problem at hand, diminishing concentration on other aspects of living, perhaps giving rise to disrupted eating, sleeping and social interaction that are associated with depression.

Mai multe informații puteți găsi aici, de unde am luat și paragraful de mai sus, iar studiul aici.

Studiul chiar merită citit, fără să vă simțiți descurajați de partea de statistică. Pun aici câteva paragrafe care mi s-au părut interesante, despre ipoteza meditației analitice (analytical rumination hypothesis) care spulberă cât de cât mitul medicației anti-depresive pentru cazurile mai ușoare de depresie, unde, de fapt, individul trece printr-un proces analitic mai profund. Știu multe cazuri în care medicația anti-depresivă a fost acordată cu prea multă ușurință, cazuri în care, cred eu, că se putea recurge la alte metode, mai puțin dăunătoare creierului.

One leading hypothesis of the origin of depression proposes that many depressions are the result of an ancient defence mechanism designed by natural selection to promote analytical thinking in response to complex life stressors [35]. The analytical rumination hypothesis [35]states that the symptoms of depression result in extended bouts of persistent, distraction-resistant cognitive analysis, which can function to help individuals resolve challenges in their lives. This hypothesis recognizes that the resolution of exceptionally complex problems, such as those associated with adverse life events and major stressors, can require prolonged and in-depth bouts of analysis that lead to impairment and disengagement from everyday life. Problems can occur in a variety of contexts, but analysis will involve thinking through the components of the problem such as (1) its cause; (2) the aspects that need solving; (3) potential solutions; and (4) the costs and benefits associated with implementing various solutions.

While the ruminative thoughts associated with depression are commonly considered maladaptive [36]–[38], several authors have argued that depressive ruminations may be useful, or at least may begin as a useful means to focus and analyze problems in order to gain insight [39]–[41]. A substantial body of evidence indicates that depressed mood is associated with increased cognitive processing, improved accuracy on complex tasks, and enhanced detail-oriented judgement on tasks that require deliberate information processing [42]–[46]. Individuals with depression have also been shown to consistently outperform non-depressed controls when the experimental tasks involve cost-benefit analysis [47]–[52].

Understanding analytical rumination has important clinical implications for how to assess and treat depression. Rather than viewing depression as an impairment or malfunction of the brain, the evolutionary perspective hypothesizes that it may sometimes occur as an adaptive response to promote the cognitive analysis required to understand and resolve current problems. Depressive episodes associated with high levels of analytical rumination may be most usefully treated by facilitating rumination and analysis rather than medications or psychotherapies that may treat rumination as unproductive.

E uimitor cum ne ajută știința să ne schimbăm perspectiva. Eu nu încetez să mă minunez, mai ales când se dovedește că există o parte bună în lucrurile care până acum erau considerate ca fiind rele. Atâta timp cât privești din unghiul potrivit, nimic nu e rău.

Gândul de duminică seara

Sâmbăta trecută publicasem pe blog citatul de mai jos, pe care nu ştiu cum am reuşit să-l şterg:))))
Fiindcă mă tot frământă treaba cu moartea, bașca cutremurul de aseară, când m-am speriat destul de zdravăn, am zis să îl mai public o dată, ca să rămână aici pentru posterioritate.

“When we are young we are often puzzled by the fact that each person we admire seems to have a different version of what life ought to be, what a good man is, how to live, and so on. If we are especially sensitive it seems more than puzzling, it is disheartening. What most people usually do is to follow one person's ideas and then another's depending on who looms largest on one's horizon at the time. The one with the deepest voice, the strongest appearance, the most authority and success, is usually the one who gets our momentary allegiance; and we try to pattern our ideals after him. But as life goes on we get a perspective on this and all these different versions of truth become a little pathetic. Each person thinks that he has the formula for triumphing over life's limitations and knows with authority what it means to be a man, and he usually tries to win a following for his particular patent. Today we know that people try so hard to win converts for their point of view because it is more than merely an outlook on life: it is an immortality formula.” ― Ernest Becker, The Denial of Death

În plus, vă fac şi o recomandare de film, că se potriveşte oarecum cu citatul: Lucy.

Lucy este un film în regia lui Luc Besson, cu Morgan Freeman, care vrea să ridice câteva semne de întrebare asupra potențialului neexploatat al creierului uman. În prezent, omul folosește doar 10% din capacitatea creierului său. Oare cum ar fi lumea de astăzi dacă am putea accesa 20% din resursele neutilizate ale creierului? Dar 50%? Dar 100%? Ce am putea face în plus? Au fost multe replici care mi-au plăcut, însă doar 2 mi-au rămas în minte:

We've codified our existence to bring it down to human size, to make it comprehensible, we've created a scale so we can forget its unfathomable scale.

We humans are more concerned with having than with being.

Despre moarte şi alte gânduri sumbre

Până să nasc nu m-am gândit prea mult la moarte.  Eram relativ indiferentă și oarecum împăcată cu ideea de moarte. Am prins, din păcate, cam multe înmormântări ale unor oameni dragi sau rude încă de mică. De departe, pe lângă moartea bunicului meu la 6 ani, cel mai mult m-a marcat moartea unui copilaș, un verișor de-al meu, care a trăit cam 20 de ore. A fost cea mai tristă înmormântare la care am fost vreodată. Aveam până în 14 ani. 

După ce am născut, subit, în mine s-a activat frica de moarte. La intervale mai mult sau mai puțin regulate întrebarea asta revine și mă bântuie. Gândurile mele s-au precipitat și mai mult când, acum vreo 2 săptămâni, a murit un prieten de-al soțului meu. În urma lui au rămas o mamă și doi băieți mari. O frică imensă m-a cuprins. Dacă mor, ce se întâmplă cu ăsta mic? Cum o să înțeleagă că mami nu mai este acolo pentru el? Că brațele care îl primeau necondiționat brusc nu mai există, nici laptele, nimic din ce pentru el însemna totul nu mai este? O să pot să-l văd cum crește de acolo de sus? Să-l urmăresc din umbră? Dar omul? El cum o să se descurce? O să mai poată să-și refacă viața? Mama mea, cum o să treacă ea peste o asemenea tragedie, să-și îngroape copilul? Dar prietenii mei cui rămân? Mda, tenebroase gânduri îmi trec prin cap uneori.

Ieri am plecat pe grabă să cumpăr un cadou. Am luat doar banii și cheile, fără să-mi iau vreun act de identitate la mine. Omul mereu mă ceartă că nu port buletinul după mine. Și fără să vreau, când am constatat că nu am iarăși niciun act la mine, mi-au răsunat în cap cuvintele lui: Știi că m-ai salva de câteva ore bune de căutare disperată, în cazul în care ai păți ceva, dacă ai avea buletinul la tine? Brusc m-am agitat și mi-a înghețat sângele în mine. În capul meu au început să se deruleze diverse scenarii tragice: ba mă calcă mașina, ba mi se face rău și cad pe stradă și mă lovesc cu capul de ceva, etc.. Trăim mereu cu impresia că moartea ne va da măcar un telefon înainte să vină în vizită, ca să o așteptăm cu o prăjitură, un pahar de vin roșu... din păcate nu dă telefon înainte, te trezești cu ea la ușă, gata să intre peste tine indiferent dacă ești în pijamale, mâncat, nemâncat, cu casa curată sau dezordonată, spălat sau nemachiat. 

În momentele când îmi vin astfel de întrebări îmi doresc doar să văd ochii copilului, să-i văd cum licăresc, cum zburdă viața-n ei, să-l țin cât mai mult în brațe, să le spun celor din jur cât de mult contează pentru mine, să spun te iubesc mai des, să mulțumesc, să fiu recunoscătoare, să mă bucur de faptul că exist, că respir, că toți ceilalți din jurul meu sunt bine și le bate inima-n piept. Apoi mă liniștesc până data viitoare când o iau de la capăt. Parcă de fiecare dată când revin, gândurile sunt și mai violente, panica e și mai mare. La fel de tare cum mă sperie gândul propriei morți, mă sperie și gândul că omul sau copilul sau maică-mea sau prietenii mei ar putea muri în orice moment. Cum ar fi viața fără ei? Ar mai fi viață? Aș mai putea numi-o viață dacă eu aș fi pe jumătate moartă? Fără îndoială, o dată cu moartea oricăruia dintre acești oameni, ar muri și o parte din mine.

La încheiere, vă las cu Cioran, că el a studiat mult mai aprofundat problema.

“Cine-şi pune serios problema morţii este absolut imposibil să nu aibă şi o teamă. Chiar aceia care cred în nemurire sînt orientaţi înspre această credinţă tot din frica de moarte. Este, în această credinţă, un efort dureros al omului de a-şi salva — chiar fără o certitudine absolută — lumea valorilor în care a trăit şi la care a contribuit, de a înfrînge neantul din temporal şi de a realiza în etern universalul. În faţa morţii, acceptată fără nici o credinţă religioasă, nu rămîne însă nimic din ceea ce lumea crede a fi creat pentru eternitate. Toată lumea formelor şi a categoriilor abstracte se dovedeşte complet irelevantă în faţa morţii, iar pretenţia de universalitate a formalului şi categorialului devine iluzorie în faţa iremediabilului din procesul de aneantizare prin moarte.” - citat luat de aici.

De dulce

Ieri după-masă a năvalit peste mine cheful de gătit ceva dulce și bun. Am răscolit puțin netul și am găsit o rețetă delicioasă de budincă cu griș. No, gata, budincă de griș să fie.

Mă duc pun laptele la fiert. Ăsta mic vine și el repede, repede în bucătărie, nu care cumva să piardă ceva. Se urcă pe un scaun și se joacă la chiuvetă. Eu mă duc să iau ceva din frigider (care e la 2 pași mai încolo) timp în care tot blatul de gătit e invadat de râuri de apă care se revarsă peste tooot. Dar peste tooooooooot! Opresc repede apa, pun mâna pe niște prosoape, opresc laptele să nu dea în foc, mă uit la copil. Mie îmi venea să țip, el râdea cu gura până la urechi.

Pauzăăă lungă din partea mea, râs de copil, în hohote, pe fundal. În cele 5 secunde cât am stat să procesez informația, am tras aer în piept și m-am gândit cum e mai bine să reacționez.

Am expirat aerul și am început să îi explic pe un ton destul de ferm gravitatea situației.  Nu știu cât de bine mi-a ieșit, însă el a stat și m-a ascultat cu atenție maximă, a coborât de pe scaun, a închis ușa la bucătărie și s-a uitat frumos la mine cum ștergeam apa de pe jos și cum, mai apoi, scoteam toate cele din sertarele plineeee de apă. A înțeles el, cumva, că nu e bine ce a făcut. A luat o cârpă și s-a apucat să șteargă apa din sertarul în care eu, deja, începusem să curăț. Și nu mi-a mai trebuit nimic, mi-au trecut și nervii, și supărarea, doar văzându-l cât de responsabil și serios strângea dezastrul făcut de el.

Să mai zică careva că mini-omuleţii ăştia nu sunt minunați!