Săptămâna trecută am tot avut bafta să fiu abordată de tot felul de oameni și trasă în discuții care mai de care mai neinteresate (cel puțin la prima vedere neinteresante, că după am tot găsit aspecte valoroase ascunse în ele).
Joi, când mă-ntorceam cu piticul de la atelierul de pictură, în drum spre metrou, se bagă în seamă o doamnă.
- Când eram noi mici, de fapt când erau eu mică (uitându-se mai bine la mine), părinții nu ne lăsau să stăm sau să pășim pe capacele de la gurile de canalizare, ca să nu pățim ceva. (remarca a venit fiindcă cel mic stătea pe un capac, probabil de un hidrant, ca era destul de mic).
- Păi da, fiindcă multe dintre ele erau instabile. Acum nu mai e cazul, sunt foarte bine făcute sau cel puțin așa mi se pare mie.
- Oricum ar fi, mai bine să nu stea pe ele, că nu se știe ce se poate întâmpla.
Încerc să-mi văd de drum liniștită. Burta din dotare nu mă lasă să merg prea repede, iar omul cel mic avea treabă să se oprească din 3 în 3 metri la fiecare bicicletă desenată pe pista pentru biciclete, așa că nu puteam să ne luăm un avans prea mare față de doamna vorbăreață, care era cam la un pas în spatele nostru, ca o umbră, cu urechiile pâlnie.
Și cum îi tot explicam eu celui mic că fetița la care zâmbește e mai mare decât el și că o să ajungă și el mare ca ea la un moment dat, doamna începe:
- Păi da, o să crești mare și o să mergi la grădiniță, apoi la școală și o să înveți bine și o să-ți faci un rost în lume. O să vezi că o să-ți placă la școală, o să-ți placă să înveți. O să te faci doctor. Iar fetița o să se facă balerină.
Ce-mi plac mie stereotipiile astea de gen. Dar dacă el se va face balerin, iar ea doctor? Ce ciudat ar fi. Încă suntem sub mentalitatea meseriilor de femei și de bărbați. Nici nu mai zic de noile meserii, care sunt atât de greu de explicat generațiilor mai bătrâne. M-am chinuit eu la un moment dat să-i explic mamei mele cum e cu bloggingul, freelancingul și cu scrisul pe net. Nu prea i s-a părut treabă serioasă. A zis că o ard dubios și că mai bine să-mi văd de sociologia mea și să-mi caut un job serios, că nu o să stau toată viața acasă să lucrez pe net și să-mi cresc copiii. Joburile presupun se te duci la muncă, nu să lucrezi de acasă. Ce e răsfățul ăsta?! Apoi trebuie să mă asigur că o să am și eu o pensie din care trăiesc la bătrânețe, nu pot fi atât de inconștientă.
Divagez. E amuzant cum trag oamenii ăștia la mine. Probabil, copiii sunt o punte bună pentru a crea o conversație pe stradă, sunt inocenți, puri, părinții lor vor fi forțați să răspundă din cauză de bune maniere (și-n plus, trebuie să fie un exemplu pentru copil, să răspundă frumos oamenilor din jur), deci succesul e garantat. Deja am început să notez toate discuțiile, unele sunt chiar interesante și oferă o privire spre mentalul colectiv. Na, că scriu și pe blog și fac și ceva sociologie pe lângă. Stați p-aproape că mai urmează.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu