marți, 19 august 2014

Social Media for Parents 2014 - Partea a 2-a aka Revelaţiile


E drept că uneori procesez mai greu informația, dar de data asta m-am întrecut. Tot aveam scris pe lista mea mentală că trebuie să revin cu revelaţiile de la conferinţă. Na, că mă ţin de cuvânt, chiar dacă mai e puțin și vine toamna (conferința a fost în vară).


Despre relaţiile de cuplu şi relaţiile părinte-copil


Până acum nu am văzut cele două tipuri de relaţii ca având ceva în comun, dar când a început Gyogy Gaspar să vorbească depre ce au în comun parcă mi s-a luat un văl după ochi. 

Cele două relații au câteva aspecte importante în comun:



-ambele încep cu dezvoltarea atașamentului;
-după care se îndreaptă spre etapa de diferențiere;
-pentru a ajunge în final la etapa de interdependență sănătoasă.

Principala diferență, constă în faptul că părintele conștient nu se va aștepta din partea copilului, ca acesta, să-i satisfacă nevoile, în maniera în care poate avea această așteptare de la partenerul de viață.


Etapa de diferenţiere e cea mai grea. E aceea în care atât cuplurile, cât şi părinţii, rămân blocaţi şi ies cu greu de acolo sau nu ies deloc şi rămân într-un război continuu.

Pentru mine a fost o revelaţie deoarece mi-a oferit o explicaţie pentru relaţia cu mama mea, relaţie care s-a blocat fix în momentul în care eu am început să manifest alte preferinţe, idei, gusturi decât ea. Cu greu a acceptat ideea că al ei copil este diferit de ea, că-i plac prăjiturile cu ciocolată şi nu alea cu vanilie, că urăşte ciorba cu zdrenţe de ou, că îmi place muzica hip-hop, că nu-mi place dovleacul copt etc. Chestii d-astea de sunt puse pe seama rebeliunii din adolescenţă. De fapt, părinţilor le este greu să accepte faptul că copilul lor este o persoană diferită. Şi da, copilul nu e stricat sau au intrat dracii-n el, ci pur şi simplu începe să-şi manifeste individualitatea, vrea să aibă propriile experiențe, să cunoască lumea pe pielea lui, nu prin prisma experienţei părinţilor care le ştiu pe toate sau care ştiu chiar mai bine decât noi ce ne dorim de la viaţă, ce ne place, etc.

La fel şi-n relaţia de cuplu. După ce trece perioada de îndrăgosteală (creierul nu poate secreta în continuu hormonul numit feniletilamina care ar fi responsabil cu îndrăgosteala - aici articol despre) partenerii încep să-şi redescopere individualitatea şi, mai ales, defectele partenerului, că deh până acum sub asaltul hormonal erau văzuţi ca fiind perfecţi, minunaţi, de neegalat. Ăsta e momentul în care multe cupluri ori divorțează ori se îndepărtează unul de celălalt, lăsând ca diferențele dintre ei să devină subiecte de șicană și ceartă.


Alte lucruri faine:

- părintele nu trebuie să aștepte ca al lui copil să-i îndeplinească nevoile pe care el nu a reușit să le satisfacă. Gen eu nu am ajuns balerină, dar copilul meu trebuie să facă balet, ca eu să mă simt împlinită, să am o satisfacție. 
- cuplurile care își gestionează bine relația de cuplu au șanse mult mai mari să aibă o relație bună cu copiii.



Despre prosperitate


Prezentarea Uraniei Cremene a fost destul de profundă, dar totuși simplă și pe înțelesul tuturor.
Am rezonat foarte tare cu prezentarea ei pentru că aceleași opinii le împărtășesc și eu, și anume:

- creștem copii care nu sunt învățați să depună efort. Îi lăudăm prea des și prea mult pentru tot ceea ce fac și nu pentru efortul pe care îl depun. De altfel, nu-i lăsăm prea tare să încerce singuri, intervenim noi mereu și le oferim totul de-a gata.

- părinții au probleme cu copiii lor atunci când au probleme cu ei înșiși. Raționamentul este simplu: copiii ne imită cu atâta succes încât niciun comportament de-al nostru nu le scapă, inclusiv cele negative, indezirabile, acelea pe care noi nu vrem să le vedem la copiii noștri. Eh, na, că fix pe acelea le iau de la noi. E greu să corectăm, să înfruntăm, să ne luptăm cu toți monștrii noștri. Din păcate e singura cale prin care noi vom fi mai liniștiți cu noi, iar copiii noștri vor avea un exemplu bun de urmat.

Și ce-ți dorești pentru copilul tău? Fiecare părinte are un răspuns, în funcție de ce i-a lipsit în copilărie sau îi lipsește în viața de adult. După prezentarea Uraniei despre prosperitate, aș răspunde că îmi doresc un copil prosper, adică un copil care să fie bine sub toate aspectele: financiar, fizic, intelectual, emoțional, spiritual, relațional. Oamenii au în general niște credințe limitative despre prosperitate, fie ea financiară, emoțională sau fizică, pe care le transmit conștient sau nu mai departe copiilor. Mentalitatea noastră cu banii sunt ochiul dracului, pot compensa mâncarea nesănătoasă mâncând ceva sănătos, pentru a reuși îți trebuie noroc, nu pot, nu sunt în stare, nu merit, nimeni nu mă înțelege, ceilalți sunt vinovați pentru cum mă simt, nu există alt adevăr decât al meu, trebuie să renunț la ceea ce-mi place pentru a fi într-o relație și celălalt trebuie să renunțe, cei care reușesc în viață nu au învățat trebuie să se schimbe. Trebuie să rupem cercul acestor mentalități deficitare care ne îndepătează de prosperitatea la care se referă Urania în prezentarea ei.

Să nu uităm că fericirea/nefericirea, prosperitatea sau sărăcia sunt o stare mentală.

duminică, 17 august 2014

I am in love with the brain!

Aș zice că e puțin spus că-s îndrăgostită de creierul uman. Sunt de-a dreptul fascinată. Mi se pare extraordinar cum creierul nostru procesează atât de multe informații, cum face conexiuni, cum funcționează. Mi se pare și mai extraordinar cum poate fi deteriorată celula nervoasă și cum de aici iau naștere o serie de boli care ne transformă în niște ființe de nerecunoscut. 

Probabil că fascinația pentru creier vine din faptul că bunica mea a avut Alzheimer. Aveam vreo 9 ani când am intrat prima dată într-un centru care se ocupă cu tratarea tulburărilor mentale. Inutil să spun că mi-a rămas atât de întipărită aceea zi în minte, încât de fiecare dată când mă gândesc parcă retrăiesc pe viu toate cele văzute atunci: oameni tineri care se credeau animale (ba șerpi care se tărau prin curte, ba maimuțe care se cățărau pe gardurile de fier înalte), oameni care urlau, țipau, oameni care se legănau, oameni cu care nu mai puteai comunica, decât la un nivel primitiv. De fapt, erau oameni doar la exterior, căci creierul lor nu depășea inteligența unui animal. 

Această fascinație pentru creier m-a condus spre neurobiologie. Îmi doream de foarte mult timp să-mi aprofundez cunoștiințele despre creier și am reușit să fac asta prin intermediul cursului Understanding the Brain: The Neurobiology of Everyday Life, ținut pe Coursera de către Peggy Mason (are un blog fain, merită urmărit), de la Universitatea din Chicago. A fost unul din cursurile pe care le-am iubit la maxim, mai ales că tipa care îl ține explică atât de bine și de frumos toate lucrurile astea complicate. Îmi pare rău doar că nu am putut să mă ocup de curs săptămânal ca să-mi iau certificatul de absolvire, însă mi-am downloadat toate cursurile ca să le pot urmări atunci când timpul îmi va permite.

Am rămas foarte impresionată, încă de la primul curs, de sindromul Locked-in. Așa cum îi spune și numele omul rămâne complet blocat în corpul său din cauza unei paralizi totale a aproape tuturor mușchilor din corp, cu excepția ochilor. Există cazul celebru al lui Jean-Dominique Bauby, fost editor al revistei Elle, care în urma unui atac cerebral a rămas paralizat, singurul organ care nu a fost afectat fiind ochii. Și a scris o carte clipind din ochi The diving bell and the butterfly, care a fost și ecranizată în 2007 și nominalizată la Oscar. Când noi toți ceilalți suntem capabili să scriem, vorbim, un om a scris o carte clipind din ochi pe rând la fiecare literă care făcea parte din cuvântul pe care îl gândea. Un lucru atât de simplu pentru noi, dura cel puțin două minute. Un cuvânt. I-a luat 10 luni să scrie cartea și a clipit de vreo 200.000 de ori... Eu una am rămas profund impresionată de cazul acesta, de lupta interioară a omului care avea atâtea de spus, trăia atât de intens pe interior, însă corpul lui nu mai putea să-l sprijine. Putea doar să clipească, când poate el vroia să alerge, să sară, să râdă. El doar clipea.

I decided to stop pitying myself. Other than my eye, two things aren't paralyzed, my imagination and my memory. În ciuda condiției lui, Bauby s-a ambiționat și a lăsat mărturie tot ceea ce el simțea din postura asta.

La polul opus se află situaţia când te lasă mintea și corpul e activ și poate răspunde la toate comenzile tale dubioase. Cum ar fi, de exemplu, să faci o gaură în perete ca să faci cuiva loc să vină-n casă. 

Nu cred că multă lume a văzut cum arată un creier normal și un creier al unui om care suferă de Alzheimer. Nici nu știu dacă este o imagine pe care cineva vrea să o vadă. Am văzut în cadrul cursului, la ora de laborator, ambele situații. Ce pot spune este că am rămas fără cuvinte. Creierul sănătos se prezintă așa frumos, voluptos, cu toate circumvoluțiunile lui. Creierul bolnav de Alzheimer este descompus, stafidit, aproape că nu are deloc cortex, iar în partea unde ar trebui să fie lobul temporal nu este aproape nimic, totul este degenerat, deteriorat aproape complet. Mai mult, hipocampusul (partea creierului responsabilă cu memoria de scurtă și lungă durată, orientarea în spațiu) aproape că lipsește. Asta înseamă că persoanele care suferă de Alzheimer nu mai pot crea și stoca amintiri noi. Este de-a dreptul dureros și trist. Atât pentru cel care suferă de această boală, cât și pentru cei din jurul lui. La fel de trist cum a fost și pentru Bauby, care putea să stocheze memorii noi, dar paralizat. 

E bine să ne bucurăm de viață cât mai mult. Niciodată nu știm ce ni se poate întâmpla și când...

miercuri, 13 august 2014

M-am reinventat (sau rebranduit cum se zice în marketing)

Happy-Go-Lucky-Everyday s-a transformat în tribalmother!

Schimbarea a venit natural și, când m-am așteptat mai puțin, mi s-a înfățișat în toată splendoarea ei.

Am vrut să scriu fiindcă așa am simțit nevoia. Să scriu despre tot ce-mi trece prin cap, despre experiențele mele, despre pasiunile mele, despre cât de minunată este viață, despre toate schimbările prin care trec constant din momentul în care am devenit mamă, din momentul în care mi-am schimbat alimentația și felul în care îmi trăiesc viața de zi cu zi. Am vrut să scriu, în primul rând pentru mine, să scot multitudinea asta de gânduri, idei și cuvinte care zăcea acolo în mine. 

De la început nu am fost mulțumită cu numele blogului, însă trebuia să pun un nume ca să mă apuc de scris. Nu mai aveam răbdare. Am tot schimbat culori, fundaluri și totuși nu-mi plăcea ce văd, simțeam că nu sunt eu aici, la mine acasă, 100%. Era clar că trebuia să schimb numele, astfel încât blogul să mă reprezinte în totalitate și să nu mai fie o soluție de compromis, un acoperiș sub care să stau până trece ploaia. 

Numele cel nou s-a ivit într-o dimineață, așa din senin, mi-a apărut în gând pentru câteva secunde. Prima zi l-am ignorat. Zilnic îmi veneau în cap câteva idei de nume, unele mai puerile, altele prea greu de digerat și chiar de pronunțat. Ăsta a fost singurul care a persistat. A doua zi l-am împărtășit criticului meu valoros care mi-a aprobat schimbarea. În 5 secunde am schimbat numele. Pam, pam! M-a cuprins cu val de bucurie, greu de descris în cuvinte. Mai aveam puțin și țopăiam prin casă de atâta fericire. 

Acum mă zbat să găsesc un fundal potrivit, niște fonturi frumoase, ca să dea coerență conceptului. Nu mă grăbesc, căci mai am și altele de făcut, care nu suportă amânare. Am văzut că lucrurile vin atunci când trebuie să vină. Uneori mai repede, și pe nepregătite, alteori foarte încet, după îndelungi și chinuitoare așteptări. 

Spontan, cred că majoritatea persoanelor care aud asocierea tribal mother sau mamă tribală se gândesc la ceva asemănător cu poza de mai jos (mai multe poze pe pagina survivalinternational).


Și eu tot la asta m-aș gândi spontan. Nu arăt așa, însă tot într-o junglă locuiesc și eu. Număi că-n jungla asta oamenii au uitat să (mai) fie aproape de natură (pentru că în mare parte au cucerit-o și subjugat-o până aproape au eliminat-o - să-mi fie cu iertare, dar parcurile sunt niște reminișcențe care cu greu pot fi catalogate drept natură), să-și asculte instinctele, corpul, sufletul. 

Mă identific cu o mamă tribală, pentru că de când am devenit mamă am căutat să mă apropri cât mai mult de o creștere cât mai naturală a copilului. Am văzut totul cât mai relaxat cu putință și am încercat să-mi ascult copilul și să nu intervin prea mult. L-am lăsat liber să exploreze, l-am purtat, l-am autodiversificat (parțial primele luni, apoi total), l-am implicat în toate activitățile mele, am încercat și elimination communication (nu prea mi-a ieșit, dar nici nu m-am dat bătută), l-am luat cu noi în pat, l-am alăptat la cerere. Toate acestea în ciuda criticilor și mustrărilor primite din diverse părți, de unde mă așteptam mai puțin. Nu am făcut lucrurile acestea pentru că sunt la modă acum, ci pentru că așa am simțit eu să le fac. 

Nu am o problemă cu oamenii care fac lucrurile altfel decât mine. Aș fi ipocrită dacă nu aș recunoaște că îmi crește puțin tensiunea când văd mame (dar și tați)  isterice, care țipă, își smucesc copii, îi bat, oameni care aruncă gunoiul pe stradă, oameni care mănâncă semințe sau fumează la locurile de joacă pentru copii. Încerc, atât cât pot, să nu judec pe nimeni, pentru că e greu să fi în papucii celuilalt. Rezistența la stress, la durere, la presiune, empatia, simpatia, răbdarea sunt diferite de la om la om. E foarte ușor să cerți o mamă că a renunțat după 3 luni la alăptat și a trecut pe formulă. O poți face nonșalant, fără să știi prin ce chinuri a trecut, câte nopți nu a dormit și a plâns, ce mustrări de conștiință și-a făcut. La fel și-n cazul dormitului împreună. Îmi dau seama că nu tuturor li se potrivește ceea ce mie mi se potrivește. 

Sunt o persoană foarte atașată de progresul tehnologic, informații, internet, gadget-uri și telefon. Satul ăsta global în care trăim necesită aceste mijloace de comunicare. Nu aș avea o problemă să trăiesc fără ele, pe perioade mai lungi sau mai scurte de timp. Le consider niște instrumente excelente prin care pot avea acces la un volum atât de mare de informații, fără de care nu aș putea trăi. Știu, aș putea citi cărți, dar tot nu aș putea să aflu atât cât aflu acum din reviste de specialitate din afară, bloguri și grupuri de socializare de pe Facebook.

Da, îmi doresc să ne mutăm la casă, de preferat în afara Bucureștiului, în care supraviețuim momentan. Visez la o casă mică, cochetă cu grădină și ceva livadă, unde seară să se audă doar greierii în locul hurducăitului de la tramvaie. Se va întâmpla și asta cândva. Până atunci o să mor de cald vara în apartamentul nostru de 3 camere, în care nicio plantă nu reușește să supraviețuiască pe balcon (în afară de un buchet de lavandă și un cactus care nu a mai vazut apă de când a fost potopul lui Noe).

Îmi propun ca blogul să nu fie exclusiv despre mame, alăptat, scutece, cărți de parenting. Să vedem cât îmi iese, pentru că uneori simt că prin sângele meu curge numai copilăria ăstuia mic și mă-nvârt în jurul lui ca luna după soare. Dar, da, îmi place să citesc și altceva în afară de cărți de parenting, mai mă uit și la un film, mai ies și-n oraș, mă plimb prin librări, mai cumpăr și cărți în format fizic, mai ies și din București. Da, deci asta mi-s eu, tribalmother, sau, mai corect zis, the urban tribal mother. 





La 1 an, 3 luni, 3 săptămâni și câteva zile

În puța goală, mânjit tot de iaurt la bot (singura chestie pe care a vrut să o consume la masa de prânz), fuge la el în cameră și trântește ușa. Mă lasă să ciocănesc de câteva ori, apoi începe să chițăie. Aud din cameră un glas întrebător: mama?!? De parcă cine altcineva ar putea sta de partea cealaltă a ușii. Deschid ușa și-l găsesc zâmbind cu gura până la urechi. Las ușa deschisă și-l chem să mă ajute să scoatem rufele din mașina de spălat (una din activitățile lui preferate). Mă duc să iau coșul de rufe de pe balcon și el trântește din nou ușa. Las coșul de rufe în fața mașinii, mă duc și deschid din nou ușa de la cameră. De data asta era cocoțat pe canapea.

Mă duc să scot rufele și mă vede. Mă lasă în pace și apoi vine după mine cu mingea. Facem câteva duble, iar ne chițăim, până când mă abandonează pentru mașina de spălat. Pleacă cu ceva din coș și se duce direct pe balcon. Eu profit și mă apuc să scriu postul de față. Mi se pare prea haios ca să pierd momentul. E ora 14.26.

Proțăpește pe undeva rufa luată din coș și revine cu găleata de mop, care e mare și voluminoasă, dar pe care se încăpățânează să o care prin toată casa. Îi piere entuziasmul destul de repede și-și ia cățelul de lemn și-l plimbă prin casă. Eu mă uit la el, uimită de energia pe care o are.

E ora 17:03. A trebuit sa iau pauză de la scris. Băiatul s-a postat în fața mea și a început să mă împingă de la calculator, semn că are treabă cu mine. Mă las împinsă (oricum, nu am încotro). E bucuros că a reușit să mă clintească. Mergem și facem duș ca să ne răcorim, încercăm să facem nani, eșuăm și abandonăm operațiunea. A dormit o oră de dimineață...

Acum împinge prin bucătărie etajeră metalică unde ținem fructele și legumele. A scos toți castraveții din coș, i-a pus la loc și a repetat operațiunea de vreo 5-6 ori. Am asistat și eu la vreo 4 operațiuni de transfer de castraveți. A mângâiat un dovleac și acum a venit supărat la mine și iar mă-mpinge de la laptop. Renunță după 3 secunde, se duce și pornește motorul de la mașinuța lui, apoi fuge la el în cameră unde examinează izolir bandul galben pe care l-am lipit pe jos pe post de drum de mașinuțe. Ceva în genul ăsta.

No, așa e la aproape 16 luni! Intens, cu foarte puține momente de respiro, dar ne-am obișnuit deja cu asta. Mă duc să-mi salvez geanta (sau ce a mai rămas în ea) căci a ajuns pe mâinile micului explorator.



marți, 12 august 2014

Cu fața la cearceaf

Mda, astăzi m-am trezit destul de... nici nu cred că pot găsi un cuvânt pentru starea cu care m-am trezit. Obosită, indispusă, fără chef, irascibilă de la atâââtaa căldurăă. Prea multă căldură pentru gusturile mele. 

Nu am lift. Ca să ies afără cu piticul trebuie să cobor câteva etaje bune. Dacă am noroc, coboară singurel, ținut de mână 1-2 etaje. În proporție de 99% nu am noroc. Ba din contră, în loc să coboare, se apucă să urce. 

Ies din bloc. Văd o femeie pe la vreo 50 de ani grăbită să intre între două mașini din parcarea blocului. Mă uit curioasă, căci mașinile aparțin chiar vecinilor de la etajul meu. O văd cum își depărtează picioarele, aud cum un lichid atinge asfaltul și țop femeia sare dintre mașini și vine-nspre mine veselă, adresându-se copilului: Câți ani ai tu, puștiulică? și dă să-l mângăie. Am evitat milimetric mâna pișăcioasei, căci da, asta a făcut între cele două maşini, şi-a golit vezica @_@ (m-am enervat cumplit că noi nu avem toalete publice, dar atât de rău m-am enervat încât îmi vine să mă apuc eu să le construiesc).

Mă duc într-un părculeț, între blocuri, la vreo 2 pași de casă, că e mai umbră. Găsim o pisică, ne hlizim la pisică, facem baloane de săpun, ajungem în parc. În parc, multe femei 50+. Una pe o bancă, alta pe altă bancă. Undeva rătăcit pe o altă bancă, un bărbat de aceeași vârstă cu femeile. Toți se ascundeau de căldură. Toți se uitau dubios la mine. Nu mi s-a părut, că știu foarte bine cănd cineva mă privește dubios. Simt ochii străpungându-mi ceafa. Ignor. Între timp, observ că femeile dădeau cu rândul cu mătura prin parc, căci aștia de la salubritate nu-și fac treaba. De altfel, și eu, când vin în parcurile dintre blocuri vreo 5 minute strâng tone de gunoi, iar la noi la bloc am dat chiar și cu mătura de câteva ori... Dau cu rândul tacticos cu mătura și lasă porțiunea unde mă jucam cu ăsta mic nemăturată. Copilul se duce un pic mai încolo, pe iarbă, cu diverse treburi de copil-care-merge-și-explorează. Cu urechia mea hiperacustică aud: "Toată lumea vine cu copiii să se joace în parcul ăsta, niciuna nu pune mâna să facă curat. Eu nu mai dau cu mătura și-n partea asta. Poate dă asta." Asta fiind eu. Mă uit înspre ele cu o privire curioasă. Discuția continuă: "ar trebui să nu mai permitem oricui să profite de parcul nostru, să nu-i mai primim în parc pe aștia de nu sunt de aici." Mi-a picat fața, mi s-a rupt filmul. Cucoanele astea chiar au o zi mai proastă decât a mea. 

Am plecat spre casă destul de dezamăgită, cu un gust amar și ofticată. 

Am urcam pe scări, am ajuns în casă gâfâind (se vede că-mi lipsește sportul), așteptând cu nerăbdare să degust budincă de dovlecel și morcov și m-am bucurat că încă nu s-a făcut saună în casă.   

luni, 11 august 2014

București, caniculă, coafura rezistă

E luni dimineață. Lunea trecută eram la țară, la răcoare, în curte scormonind după ceva interesant împreună cu piticul. Astăzi, o săptămână mai târziu, mă tărăsc ca o șopârlă și îmi tot caut câte un loc umbros unde să mă ascund de căldură, îmi pică ochii în gură de somn, caut niște aer curat și proaspăt (și nu găsesc), în loc de ciripit de păsărele, hămăit de câini și cucurigi de cocoși aud motoare de mașină și claxoane, tramvaie și pașii grăbiți ai oamenilor care aleargă către undeva, grăbiți. 

Mă uit în jurul meu în casă și nu știu de ce să mă apuc mai întâi. În fiecare cameră zici că a trecut o mică tornadă, în bucătărie sigur a fost un taifun. Nu am nimic de mâncare pentru la prânz, deci trebuie să gătesc. Dar ca să gătesc, trebuie mai întâi să spăl vasele. Complicat. Nu prea am chef. De fapt, pe cine mint, nu am chef DELOC. 

Înainte să încep să scriu, am avut o revelație. Mi-am dat seama că va trebui să mă apuc să-mi fac liste. Da, o listă cu tot ce am de făcut săptămâna asta, că nu mai merge fără listă. Creierul meu nu vrea să mai țină minte nimic. Dar problema e că nu-mi plac listele. Mi-aduc aminte de birou când aveam câteva pagini bune de caiet A4 cu chestii de făcut, multe, multe chestii de făcut. Când reușeam să mai tai câte ceva, în locul lor imediat apăreau 2, 3, 4 alte chestii noi. Dar, săptămâna asta chiar nu mai am scăpare. Voi face o listă de îndată ce voi termina de scris. Va fi o listă lungăăăăăă cât o zi de post negru. Lista listelor.

No, până la listă o să-mi bucur ochii cu puțină verdeață din pozele pe care le-am făcut săptămâna trecută!



miercuri, 6 august 2014

Aş vrea ca timpul să stea puţin în loc, doar puţin

Stau în adierea vântului, mă uit la el cum se joacă cu perdeaua, ba o trage înspre el, ba o dă înspre mine. De afară se aude cum trece timpul. Aș vrea să stea puțin în loc, doar puțin, ca să-l aud mai bine.

Inima mi se umple până la refuz și dă peste când vede omul cel mic, dormind nestingerit de mângăierile vântului care-i dă târcoale din când în când. Mă uit când la perdea, când la el. E așa frumos, proaspăt, inocent, nealterat, plin de viață. Îi priește atât de bine aici, la țară, la casă, unde poate să alerge în voie prin iarbă, unde poate să respire un aer curat, unde la fiecare pas găsește ceva interesant de analizat (un fluture, o floare, un băț) și nu gunoaiele sau resturile de mâncare aruncate de oameni fără bun simț. Și mie îmi priește aici, mă simt liniștită, neîmpovărată, lipsită de griji, fericită, odihnită. Și i-ar prii și lu' tac-su, care acum e în celălalt capăt al ţării. Aș vrea să stea puțin mai mult timpul în loc, ca noi să ne bucurăm pe deplin de viața la țară.

Vorbeam de dimineață cu prietena mea cea mai bună și-i povesteam cum nu-mi lipește Bucureștiul nici cât negrul de sub unghie; cum nu vreau să mă întorc în căldura aia infectă, în zgomotul și agitația de acolo. Mi-a scris pe Whatsapp în timp ce eu citeam niște poezii din Rainer Maria Rilke. Rilke mi-a plăcut foarte mult în liceu, era destul de trist cât să-mi panseze dramele și nefericirile de adolescentă neînțeleasă. Acum, când l-am răsfoit din nou, după aproape 10 ani, e destul de profund încât să-mi sugereze discret că trebuie să ne bucurăm de viață, sincer și să nu ne mai amânăm fericirea din n motive. Inițial vroiam să pun doar poeziile, însă ceea ce ea mi-a scris m-a determinat să-mi schimb puțin planurile. 

O să pun înainte cuvintele minunate pe care ea, prietena mea, mi le-a scris:

Mi-am amintit cum de multe ori ieșeam pe balcon, oriunde mă aflam, căutând stelele și luna și nu dădeam decât de blocuri, ceea ce mă frustra crunt.
Ideea este că viața este prea scurtă ca să stăm undeva de dragul de a sta. Și legat de socializare, da poate că ne place să ieșim la un resto, de exemplu, dar mai tare mi-ar plăcea o cină home cooked, cu lumânări și servețele colorate, fără tacâmuri la comun și mâncare care inevitabil îți dă indigestie. Pare acum că Bucureștiul nu face decât să substituie adevărata viață, cu toate parcurile infecte, pline de șobolani, praf, ape împuțite și crowded with people sunt doar o imitație ieftină a naturii. Îmi povestea cineva ieri că a văzut un reportaj cu o tipă care ajunsese mare și tare într-o corporație și după 15 ani a plecat în nu știu ce sat să învețe copii. Și au întrebat-o ăștia: ok, dar ce te-a determinat să faci asta? Și ea a zis: pentru că în viață nu este atât de important să faci lucrurile bine, ci să-ți găsești rostul, menirea.
So...dacă începusem să mă resemnez la ideea întoarcerii în București, acum m-am răvășit iar și nu poate să fie decât cu un scop și pentru mine revelația ta. Și mai cred că o analiză swot este la fel de corporatistă și că ar trebui să închidem ochii și să simțim. Decât să ne bazăm iar pe rațiune...Rațiunea are marele dezavantaj de a sabota fără a ne da seama. 

Ah, și încă ceva la care să reflectăm: Fenomenul Downshiftingului, interviu cu Aurora Liiceanu.

Și bineînțeles, poeziile și pozele!

SĂ NU-NCERCI VIAȚA S-O PRICEPI

Să nu-ncerci viața s-o pricepi,
atunci se face sărbătoare.
Și fiecare zi s-o începi,
ca un copil ce, pe cărare,
primește darul, numai floare,
al adierilor ce trec.

S-adune florile-n buchet,
nu-i trece pruncului prin minte.
Din păr el le desface-ncet,
întinde mâinile înainte,
și cere altele, fierbinte,
la anii tineri, care-ncep.




AMINTIRE


Și iarăși aștepți, aștepți ce pare menit
viața să ți-o mărească la nesfârșit.
Aștepți ce de altă țară ține,
ce-i unic, puternic din cale-afară,
trezirea pietrelor,
adîncimi întoarse spre tine.

În culoare crepusculară
pe etajere apun
volumele-n aur și brun.
La țări te gândești, ce-ai străbătut,
la chipul și la veșmântul
unor femei pe care iar le-ai pierdut.

Și știi dintr-o dată: aceasta a fost.
Și te ridici și-n față vezi spaima,
figura și taina
unor ani ce-au trecut.




Drumul spre simțire adîncă la măreție trece prin jertfă. Krasner