Acum 9 ani...

...la prima oră a dimineții eram în maxi-taxi, în drum spre București, plecată de acasă sub un pretext credibil pentru a mea mamă care, dacă ar fi știut motivul real al excursiei mele, nu mi-ar fi dat bani să-mi deplasez posteriorul până la capitală. Ce-i drept nu am mințit-o, chiar am fost unde i-am zis că mă duc (mă sunaseră o agenție de recrutare pentru un contract de hostess într-un hypermarket și trebuia să mă duc să-mi facă poze, să completez niște formulare etc.), dar pentru mine adevăratul scop era altul, mai precis scopul era să-l văd pe EL, omul care era prezent constant în gândurile mele de câteva zile și nu mai vroia să plece de acolo. 

De fapt, povestea începe de pe 28 iulie, când am plecat la munte cu niște prieteni (care ulterior ne-au fost și nașii la nuntă). Acolo l-am întâlnit pe el. Prima impresie nu m-a dat pe spate, ba din contră, aș putea spune că amândoi păream destul de indiferenți. Ne-am tachinat, făceam mișto unul de altul, până când am descoperit că minunata cameră în care trebuia să dormim noi, nu avea 3 paturi separate așa cum am înțeles când am făcut rezervarea (eu cu mâna mea am sunat și m-am asigurat că vor fi paturi separate), ci avea un pat matrimonial și încă un pat de o persoană, care bonus nu avea lenejerie și nici pernă (bine, puteam să cerem gazdei, nu asta era problema). No, ne-am uitat unul la altul, ne-am scărpinat în cap și el ca un gentleman s-a oferit să doarmă pe patul de o singură persoană. Nu a mai fost cazul, pentru că nu am dormit deloc noaptea aceea, ci am stat de vorbă. Și am vorbit până dimineața devreme, când am plecat la plimbare prin Predeal. Efectiv nu ne mai săturam să vorbim, să povestim... Părea ireal să existe atâta chimie între noi, în condițiile în care cu 24 de ore înainte nu părea să existe ceva care să ne lege. A doua noapte la fel, am vorbit și am făcut planuri, trasam în linii mari o relație pe care, în adâncul inimilor noastre, ne-o doream amândoi de mult timp. Efectiv nu ne mai săturam unul de altul și deja ne gândeam cu frică la momentul în care o vom lua spre casa. Duminică ne-am întors acasa, m-a sunat când a ajuns în București și apoi, s-a făcut liniște. Niciunul dintre noi nu a mai dat niciun semn. A trecut foarte greu ziua de luni.

Marți, 1 august, la ora 9.30 îl sunam să-l scot la o cafea. Nu se aștepta. Era luat din oală, avea alte planuri, și le-a schimbat imediat și la 10.30 ne întâlneam la o cafenea pe căderea Bastiliei, lângă Ase. De aici lucrurile au evoluat foarte rapid. Aproape 2 ani de relație la distanță, apoi încă un an și ceva de relație în București, dar fără să stăm împreună pentru că nu ne permiteam, nu că nu ne-am fi dorit. În 2009, ne mutăm împreună prin aprilie, în august mă cere de soață, în 2010 ne căsătorim, ne mutăm din nou, dar de data asta la casa noastră. În 2011 suntem nași de cununie, în 2012 plecăm în final în luna de miere, aproape o lună prin Europa, în principal prin Franța. Plecăm 2 și ne-ntoarcem 3. În 2013 apare juniorul, în 2014 ne gândim să-i mai facem un frățior/surioară și iacă că în 2015, cu o zi înainte de ziua mea de naștere, care este la începutul lunii ianuarie, aflăm că-s gravidă. Pe bune că nu îmi dau seama când s-au întâmplat toate. Mi se pare că doar am închis ochii pentru câteva secunde.

Iată-ne acum, după 9 ani, la aceași cafenea de pe căderea Bastiliei, sărbătorind fericirea. Nu îmi aduc aminte să fi fost vreodată mai fericită și împlinită că acum. Simt că sunt acolo unde ar trebui să fiu. Am simțit de la început, din prima noapte când am stat de vorbă, că viața noastra din momentul ală va fi „împreună”, am simțit cu atâta certitudine și siguranță, că e greu să descriu în cuvinte. La fel simt și acum, că vom îmbătrâni împreună, că vom fi alături unul de celălalt și ne vom susține, că ne vom iubii din ce în ce mai mult și viața noastra va deveni din ce în ce mai frumoasă, cu atâtea zâmbete și râsete de copii.